În cadrul Sfintei Liturghii există un moment deosebit de profund, care precede prefacerea Darurilor în Trupul și Sângele Domnului. Atunci preotul rostește chemarea: „Sus să avem inimile!”, iar credincioșii răspund: „Avem către Domnul.”
Acest dialog scurt cuprinde în sine o întreagă învățătură duhovnicească. Nu este doar o formulă liturgică, ci o chemare către fiecare creștin de a-și ridica mintea și inima deasupra grijilor și deșertăciunilor pământești.
Viața omului este adesea copleșită de preocupări trecătoare, de griji materiale și de dorințe care îl leagă tot mai mult de cele pământești. În această stare, sufletul se îngreunează și uită că adevărata lui chemare este unirea cu Dumnezeu. De aceea, Biserica ne amintește mereu că inima noastră trebuie să fie orientată către cer. Chemarea „Sus să avem inimile!” este, în fond, o chemare la trezirea sufletului și la ridicarea gândurilor către Dumnezeu.
Sensul duhovnicesc al chemării „Sus să avem inimile!”
A avea inima sus înseamnă a ne înălța gândurile către Tronul lui Dumnezeu. Înseamnă a ne desprinde de preocupările mărunte ale lumii și a ne orienta viața către cele veșnice. Nu este o lucrare ușoară, deoarece omul este adesea legat de pământ prin griji, patimi și dorințe.
Totuși, omul poate să-și ridice gândurile către Dumnezeu dacă dorește cu adevărat și dacă se ostenește pentru aceasta. Este nevoie de luptă duhovnicească și de voință pentru a ne elibera de legăturile păcatului și ale deșertăciunii lumești.
Citirea cu osârdie a Sfintei Scripturi, participarea la slujbele Bisericii și rugăciunea sinceră sunt mijloacele prin care sufletul învață să se înalțe către Dumnezeu. Prin aceste lucrări duhovnicești, omul dobândește treptat o așezare mai înaltă a gândurilor și începe să privească lumea cu ochii credinței.
Biserica nu ne cere să fugim de viața de zi cu zi, ci să o trăim cu gândul la Dumnezeu. Chiar și în mijlocul activităților obișnuite, creștinul poate păstra în inimă o legătură vie cu Dumnezeu, ridicându-și mintea către El prin rugăciune și gânduri curate.
Hristos și taina gândurilor Sale dumnezeiești
Privind la viața Domnului nostru Iisus Hristos, observăm că gândurile și cuvintele Sale erau cu mult mai presus de preocupările obișnuite ale oamenilor. Nu de puține ori s-a întâmplat ca, în mijlocul unei convorbiri cu ucenicii, Domnul să vorbească despre patimile Sale, despre suferințele pe care avea să le îndure pentru mântuirea lumii.
El le spunea că va fi dat în mâinile arhiereilor și cărturarilor, că va fi batjocorit, bătut și răstignit pe Cruce. Pentru cei care Îl ascultau, aceste cuvinte erau adesea neașteptate și greu de înțeles.
De ce vorbea Domnul astfel? Pentru că El trăia cu gândul și cu inima înaintea Tronului Dumnezeirii. Gândurile Sale nu erau legate de lucrurile trecătoare ale lumii, ci de planul dumnezeiesc al mântuirii.
Fiind Dumnezeu adevărat, Mântuitorul avea o perspectivă cu totul diferită asupra vieții. Gândurile Sale erau înalte și adânci, îndreptate spre împlinirea voii Tatălui ceresc și spre mântuirea oamenilor.
De la cele pământești la cele cerești
Desigur, niciun om nu poate ajunge la înălțimea dumnezeiască a gândurilor lui Hristos. Totuși, El ne-a lăsat o pildă pe care suntem chemați să o urmăm.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă limpede:
„Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ;” (Coloseni 3, 2).
Acest cuvânt apostolic exprimă exact sensul chemării liturgice „Sus să avem inimile!”.
Creștinul nu este chemat să își târască viața prin mocirla preocupărilor pământești, ci să își ridice sufletul către Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că trebuie să neglijăm responsabilitățile vieții, ci că trebuie să le trăim cu gândul la Dumnezeu.
Atunci când gândurile noastre sunt îndreptate către cele cerești, viața capătă un sens mai profund. Omul începe să înțeleagă că adevărata fericire nu se găsește în bunurile materiale, ci în comuniunea cu Dumnezeu.
Exemplul sfinților
Istoria Bisericii este plină de exemple de oameni care au împlinit această chemare. Sfinții au ales să se depărteze de deșertăciunea lumii și să își închine viața lui Dumnezeu.
Prin rugăciune, post și nevoință, ei au reușit să își înalțe sufletul deasupra lucrurilor trecătoare. Mulți dintre ei au trăit în pustie sau în mănăstiri, dedicându-se rugăciunii neîncetate.
Acești oameni drepți au arătat că omul poate ajunge la o înălțime duhovnicească atunci când își pune toată nădejdea în Dumnezeu. Viața lor este o mărturie că porunca apostolului Pavel poate fi împlinită.
Totuși, chemarea la înălțarea inimii nu este rezervată doar monahilor. Fiecare creștin este chemat să își ridice sufletul către Dumnezeu, indiferent de locul în care trăiește.
Pericolul respingerii cuvintelor Evangheliei
În vremea Mântuitorului, mulți dintre iudei nu au înțeles cuvintele Sale. Unii s-au mâniat, alții L-au respins, iar alții chiar L-au socotit nebun.
Această atitudine nu a dispărut nici astăzi. Există și în prezent oameni care privesc Evanghelia cu dispreț și o consideră lipsită de sens. Pentru ei, cuvintele lui Hristos par ciudate și greu de înțeles.
Dar o astfel de atitudine este foarte primejdioasă pentru suflet. Când omul respinge cuvintele Evangheliei, el se îndepărtează de adevăr și de mântuire.
De aceea, fiecare creștin trebuie să păstreze în inimă o profundă evlavie față de cuvintele Domnului. Să nu îndrăznim niciodată să le disprețuim sau să le considerăm fără valoare.
Chemarea „Sus să avem inimile!” este o chemare permanentă adresată fiecărui creștin
Ea ne amintește că adevărata noastră viață nu se află în lucrurile trecătoare ale lumii, ci în comuniunea cu Dumnezeu.
Dacă vom încerca să ne ridicăm gândurile către cele cerești, viața noastră se va schimba. Vom dobândi pace sufletească, înțelepciune și o mai mare apropiere de Dumnezeu.
Să ne străduim, așadar, ca la fiecare Sfântă Liturghie, atunci când auzim aceste cuvinte, să le împlinim cu adevărat în viața noastră. Să ne ridicăm inimile către Domnul și să trăim cu gândul la Împărăția Sa.
Iar dacă vom face aceasta cu smerenie și credință, Hristos ne va lumina mintea, ne va întări pașii și ne va conduce pe calea mântuirii, ducându-ne în cele din urmă în Împărăția Sa cea veșnică. Amin.