Una dintre cele mai răspândite patimi ale omului contemporan, dar și ale omului din toate timpurile, este judecarea aproapelui.
Cu ușurință ne formăm păreri, etichetăm, condamnăm și ne considerăm îndreptățiți să evaluăm viața, gândurile și faptele celor din jur.
Judecata minții întunecate de patimi
Această obișnuință, care pare adesea firească sau chiar necesară, este în realitate o boală sufletească adâncă, ce ne îndepărtează de Dumnezeu și de adevărata iubire.
Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, judecarea izvorăște din lipsa cunoașterii lui Dumnezeu. Omul care nu a ajuns la luminarea minții prin harul dumnezeiesc se înșală inevitabil în judecățile sale. Neavând vederea duhovnicească, el privește realitatea prin prisma propriilor patimi, prejudecăți și slăbiciuni. De aici pornesc osândirea, împotrivirea, neascultarea, ura și, în general, toate formele răutății.
Uitarea poruncii evanghelice
Domnul nostru Iisus Hristos ne avertizează limpede: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați;” (Matei 7, 1) și „Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” (Matei 7, 2). Aceste cuvinte nu sunt simple îndemnuri morale, ci legi duhovnicești. Ele arată legătura profundă dintre modul în care îi privim pe ceilalți și starea propriului nostru suflet.
Omul care judecă ușor a uitat aceste porunci. El și-a pierdut conștiința faptului că este și el supus aceleiași slăbiciuni și neputințe. În loc să-și cerceteze propria inimă, își îndreaptă atenția spre greșelile altora. Astfel, mintea lui se obișnuiește să caute defecte, nu virtuți, să observe căderi, nu nevoințe.
Această uitare a Evangheliei slăbește legătura cu harul lui Dumnezeu și deschide sufletul influențelor iraționale și patimilor.
Rădăcina judecării: egocentrismul
Gheronda Iosif Vatopedinul arată că judecarea este rodul învârtoșării puterii raționale a minții, născută din egocentrism. Omul egocentric se consideră măsura tuturor lucrurilor. El își vede propriile opinii drept adevăr absolut și nu admite că poate greși.
Egocentrismul îl face pe om să creadă că este mai bun, mai drept, mai înțelept decât ceilalți. Din această stare se nasc întrebările: „De ce a făcut asta?”, „Cum a putut?”, „Oare nu știe că greșește?”. În aparență, ele par simple reflecții, dar în adânc ascund judecata și condamnarea.
În realitate, omul nu cunoaște nici motivele reale ale aproapelui, nici luptele lui interioare, nici încercările prin care trece. Numai Dumnezeu cunoaște inima fiecăruia.
„Îndreptățirea” de sine și pierderea smereniei
Judecarea este strâns legată de îndreptățirea de sine. Atunci când îl condamnăm pe altul, ne justificăm implicit pe noi înșine. Ne spunem: „Eu nu aș fi făcut asta”, „Eu sunt mai responsabil”, „Eu sunt mai credincios”.
Această atitudine hrănește mândria și omoară smerenia. Fără smerenie, viața duhovnicească se usucă. Sufletul devine rigid, lipsit de compasiune și incapabil de pocăință adevărată.
Sfinții Părinți spun că omul care se vede pe sine păcătos nu are timp să judece pe alții. El este ocupat cu propria luptă, cu propria îndreptare, cu lacrimile sale înaintea lui Dumnezeu.
Judecarea și pierderea harului
Necunoașterea învățăturii evanghelice îngăduie înrâurirea iraționalului și îndepărtează harul dumnezeiesc. Când judecăm, ne închidem inimile față de lucrarea lui Dumnezeu. Harul nu poate rămâne într-un suflet plin de critică, dispreț și asprime.
În locul harului se instalează neliniștea, tulburarea și uscăciunea sufletească. Omul judecător devine nemulțumit, suspicios, mereu nemulțumit de cei din jur. El ajunge prizonierul propriei gândiri negative.
Astfel, judecarea nu îi rănește doar pe ceilalți, ci mai ales pe cel care o practică.
Leacul dumnezeiesc: iubirea
Vindecarea de judecarea aproapelui nu se realizează prin simple exerciții psihologice, ci prin lucrarea harului și prin împlinirea poruncii iubirii.
Domnul spune: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34) și „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35).
Dragostea este antidotul tuturor răutăților. Cel care se străduiește să trăiască în iubire nu mai are timp să judece. El caută să înțeleagă, să ierte, să sprijine, să mângâie.
Dragostea acoperă greșelile, nu le expune. Ea vede în fiecare om un frate pentru care Hristos a murit.
Cum lucrăm concret împotriva judecării
Vindecarea de această patimă presupune o nevoință zilnică, atentă și smerită.
1. Cercetarea de sine
Înainte de a observa greșelile altuia, să ne întrebăm: „Eu cum stau înaintea lui Dumnezeu?”. Spovedania sinceră și regulată ne ajută să vedem propria stare.
2. Rugăciunea pentru aproapele
Când suntem ispitiți să judecăm, să rostim o rugăciune scurtă: „Doamne, miluiește”. Rugăciunea schimbă perspectiva inimii.
3. Amintirea propriilor căderi
Să ne aducem aminte de greșelile noastre, de iertarea primită, de răbdarea lui Dumnezeu față de noi. Aceasta naște milă față de ceilalți.
4. Tăcerea binecuvântată
De multe ori, judecarea se exprimă prin vorbire. Înfrânarea limbii este un mare exercițiu duhovnicesc.
5. Cultivarea dragostei
Faptele mici de bunătate, răbdarea, ascultarea, disponibilitatea de a ajuta întăresc iubirea și slăbesc spiritul critic.
Rodul vindecării: pacea inimii
Cel care se eliberează de judecare dobândește o mare pace lăuntrică. Relațiile lui se vindecă, rugăciunea se adâncește, iar sufletul se luminează treptat.
Așa cum spune Gheronda Iosif, dragostea pune toate în rânduială. Ea îl izbăvește pe om fără eforturi exagerate de omul cel vechi și de legea pervertirii. Unde este iubire, nu este ură. Unde este smerenie, nu este osândire. Unde este har, nu este judecată.
Judecarea aproapelui este o patimă subtilă, dar extrem de periculoasă, care izvorăște din mândrie, necunoaștere de sine și lipsa iubirii
Vindecarea ei nu vine prin autocontrol superficial, ci prin întoarcerea sinceră la Evanghelie, prin smerenie, pocăință și dragoste.
Urmând porunca Domnului Iisus Hristos și lucrând neîncetat la curățirea inimii, învățăm să vedem în fiecare om nu un obiect al criticii, ci un frate aflat pe același drum al mântuirii. Atunci, judecata se transformă în rugăciune, iar osândirea în milă, spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea noastră.