Duminica de astăzi, numită în rânduiala Bisericii Ortodoxe Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, este o zi plină de adâncă învățătură, care ne pune înainte drama căderii omului și pierderea comuniunii cu Dumnezeu. Pentru omenire, ea rămâne o zi de întristare, amintindu-ne de urmările păcatului și de nevoia întoarcerii către Creator.
Totodată, această duminică ne apropie de începutul Sfântului și Marelui Post, chemându-ne la pocăință, iertare și îndreptare. Nu este doar amintirea unui fapt din trecut, ci o oglindă a vieții noastre, căci drama lui Adam se repetă ori de câte ori omul se depărtează de Dumnezeu.
Raiul, starea de comuniune cu Dumnezeu
Sfânta Scriptură ne arată că Dumnezeu l-a creat pe om din iubire și l-a așezat în Rai, într-o stare de armonie deplină cu El, cu natura și cu sine însuși. Adam și Eva trăiau într-o comuniune vie cu Creatorul lor. Dumnezeu vorbea cu Adam „ca și cu un prieten”, iar întâlnirea lor era una firească, plină de lumină și pace.
Omul fusese creat după chipul lui Dumnezeu și chemat la asemănare, adică la îndumnezeire prin har. În Rai, binele nu era doar o poruncă, ci o realitate trăită. Toate darurile dumnezeiești erau revărsate asupra omului.
Totuși, această stare nu era una definitivă, ci una de început. Adam și Eva trebuiau să crească duhovnicește, să transforme binele primit prin ființă în bine ales prin voință liberă.
Porunca și ispita autoîndumnezeirii
Pentru întărirea omului în bine, Dumnezeu i-a dat o poruncă simplă: să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Această poruncă nu era o limitare arbitrară, ci un exercițiu al libertății și al iubirii.
Omul trebuia să aleagă ascultarea, nu din constrângere, ci din iubire.
Însă diavolul, căzut mai înainte din mândrie și dorință de autoîndumnezeire, a invidiat omul și a căutat să-l tragă în aceeași cădere. Prin șarpe, el i-a sugerat Evei ideea unei dumnezeiri fără Dumnezeu, a unei împliniri prin sine, nu prin comuniune.
Ispita era subtilă: nu era vorba doar de un fruct, ci de dorința de a deveni dumnezeu fără ascultare, fără iubire, fără har.
Căderea și ruptura de Dumnezeu
Eva a ascultat dialogul șarpelui și a gustat din pomul oprit, iar Adam a urmat-o. Însă căderea nu s-a consumat doar în actul mâncării, ci mai ales în refuzul asumării greșelii.
Când Dumnezeu i-a chemat, nici Adam, nici Eva nu și-au asumat vina. Adam a dat vina pe femeie, iar Eva pe șarpe. În acel moment, comuniunea s-a rupt.
Aceasta este tragedia profundă a omenirii: nu simpla greșeală, ci îndepărtarea de iubire.
Izgonirea din Rai
După cădere, Dumnezeu i-a izgonit pe Adam și Eva din Rai: ,,Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.” (Facere 3, 24).
Această izgonire nu a fost un act de răzbunare, ci unul pedagogic. Omul nu mai putea rămâne în starea paradisiacă fără vindecare, fără pocăință, fără răscumpărare.
Tradiția Bisericii spune că Adam și Eva au plâns îndelung la poarta Raiului, cu nădejdea că Dumnezeu îi va primi iarăși. Se spune chiar că Adam ar fi plâns o sută de ani pentru pierderea fericirii.
Imaginea aceasta exprimă dorul omului după Dumnezeu, dor care nu s-a stins niciodată.
Păcatul strămoșesc și consecințele lui
Căderea lui Adam a afectat întreaga creație. Prin ea au intrat în lume moartea, suferința și stricăciunea. Fiecare om se naște purtând consecințele acestei rupturi, ceea ce Biserica numește păcatul strămoșesc.
Psalmistul David spune:
„Că iată, întru fărădelegi m‑am zămislit și în păcate m‑a născut maica mea.” (Psalmul 50, 6).
Aceasta nu înseamnă vină personală, ci o stare de slăbiciune, o înclinare spre păcat și o lume rănită.
Făgăduința mântuirii
Totuși, chiar în momentul căderii, Dumnezeu nu a abandonat omul. În cuvintele adresate șarpelui se află prima profeție mesianică: făgăduința că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui.
Aceasta este vestirea venirii Domnului Iisus Hristos.
Dumnezeu nu a distrus omul, ci i-a promis restaurarea. Este ca și cum ar fi spus: „Ați căzut, dar nu v-am părăsit. Voi veni la voi.”
Această făgăduință a devenit speranța întregii omeniri.
Adam cel vechi și Adam cel Nou
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre Adam cel vechi și Adam cel Nou, Domnul Iisus Hristos.
Dacă prin Adam a venit căderea, prin Domnul Iisus Hristos vine mântuirea. Dacă prin neascultare a venit moartea, prin ascultarea lui Hristos până la Cruce a venit viața.
Hristos este noul început al omenirii.
În El, omul este îmbrăcat din nou în haina luminoasă pierdută în Rai.
Maica Domnului, Noua Evă
Dacă Eva a ascultat șoapta șarpelui, Maica Domnului a ascultat glasul lui Dumnezeu. În Fecioara Maria vedem omenirea care răspunde cu iubire totală chemării divine.
Prin ea, Dumnezeu Se întrupează.
Astfel, ceea ce s-a pierdut prin neascultarea Evei se restaurează prin ascultarea Maicii Domnului.
Evanghelia postului și comoara din cer
În această duminică se citește din Sfânta Evanghelie după Matei (6, 14-21), unde ni se vorbește despre iertare, post și adunarea comorilor în cer.
Nu întâmplător această Evanghelie este legată de izgonirea din Rai.
Postul, milostenia și iertarea sunt drumul întoarcerii.
Dacă ne adunăm comori pe pământ, rămânem în exilul lui Adam. Dacă ne adunăm comori în cer, începem întoarcerea spre patria pierdută.
Adam în fiecare dintre noi
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai nu este doar despre trecut. Ea este despre fiecare dintre noi.
În fiecare cădere repetăm drama lui Adam. Cu fiecare păcat ne dezbrăcăm de haina luminii și alegem depărtarea.
Dar cu fiecare pocăință, Hristos ne îmbracă din nou.
În fiecare lacrimă sinceră există o întoarcere spre Rai.
Întoarcerea prin Hristos
Hristos nu doar ne-a iertat, ci a coborât până în iad, unde i-a ridicat pe Adam și Eva și pe toți drepții care L-au așteptat.
Icoana Învierii Îl arată pe Hristos trăgându-i de mână din mormânt.
Aceasta este imaginea restaurării omului.
Nu ne întoarcem doar în Raiul pierdut, ci suntem chemați la Împărăția cerurilor, unde căderea nu mai este posibilă.
Drumul întoarcerii la Dumnezeu
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai ne pune înainte o alegere.
Putem merge mai departe „de mână cu Adam”, trăind în amânare, neascultare și uitare de Dumnezeu.
Sau putem merge „de mână cu Hristos”, pe calea pocăinței, a postului, a iertării și a iubirii.
În iubire nu există amânare. Fiecare clipă fără Dumnezeu este un exil, iar fiecare suspin după El este începutul întoarcerii.
Postul Mare începe tocmai pentru ca această întoarcere să devină realitate.
Iar dacă Adam a plâns la poarta Raiului, Biserica ne arată că porțile cerului sunt deschise din nou prin Hristos.
Rămâne doar să intrăm.