Iubirea, centrul vieții creștine
În viața creștinului, iubirea nu este doar o virtute între altele, ci este temelia întregii existențe duhovnicești. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a lăsat porunca supremă: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34).
Această poruncă nu este o simplă recomandare morală, ci este însăși calea mântuirii.
Totuși, în realitatea vieții de zi cu zi, descoperim cât de greu este să iubim cu adevărat: să iertăm, să răbdăm, să ne smerim, să renunțăm la dreptatea noastră. De multe ori ne întrebăm: cum putem dobândi această iubire adevărată? Cum putem primi darul iubirii de la Dumnezeu?
Răspunsul îl găsim în învățătura Sfinților Părinți și în experiența marilor duhovnici ai Bisericii, între care se numără și IPS Serafim Joantă, care ne arată că iubirea este dar dumnezeiesc, dobândit printr-o luptă interioară constantă.
Iubirea, dar al lui Dumnezeu, nu simplă emoție
În lumea de astăzi, iubirea este adesea redusă la sentiment, atracție sau interes personal. Însă, în perspectiva ortodoxă, iubirea este har, lucrare a Duhului Sfânt în sufletul omului.
Adevărata iubire nu se naște din impulsuri trecătoare, ci din comuniunea cu Dumnezeu. Ea este roadă a unei vieți trăite în rugăciune, în pocăință și în ascultare de voia divină. De aceea, nimeni nu poate spune: „Vreau să iubesc și de mâine voi reuși”, fără să-și schimbe viața.
Iubirea vine atunci când omul se împacă mai întâi cu Dumnezeu și cu propria conștiință. Un suflet tulburat, încărcat de vinovății și resentimente, nu poate iubi curat. Doar pacea lăuntrică deschide poarta iubirii adevărate.
Răbdarea necazurilor, școala iubirii
Unul dintre cele mai importante mijloace prin care primim darul iubirii este răbdarea necazurilor. Fiecare om trece prin încercări: boli, lipsuri, nedreptăți, dezamăgiri, pierderi. Modul în care le trăim ne modelează sufletul.
Când primim necazurile cu revoltă, cu cârtire și cu ură, inima noastră se împietrește. Dar când le primim cu credință și smerenie, ele devin prilej de curățire lăuntrică.
Răbdarea ne învață:
- să ne încredem în Dumnezeu,
- să ne vedem neputințele,
- să ne lepădăm de mândrie,
- să devenim mai înțelegători cu ceilalți.
Prin suferință acceptată cu nădejde, omul învață să iubească mai profund și mai sincer.
Lupta cu păcatul, condiție a iubirii
Iubirea nu poate coexista cu păcatul trăit cu nepăsare. Patimile precum: mânia, invidia, mândria, lăcomia, judecarea aproapelui, sunt adevărații dușmani ai iubirii.
De fiecare dată când ne lăsăm conduși de egoism, ne îndepărtăm de iubire. Când judecăm, când ne răzbunăm, când ne considerăm superiori, ne închidem inima față de harul lui Dumnezeu.
Lupta cu păcatul nu este ușoară. Ea cere:
- spovedanie sinceră,
- pocăință adâncă,
- hotărâre de schimbare,
- perseverență.
Pe măsură ce ne curățim de patimi, iubirea începe să prindă rădăcini în sufletul nostru.
Renunțarea la sine, cheia smereniei
Una dintre cele mai grele, dar și cele mai roditoare lucrări duhovnicești este lepădarea de sine. Aceasta înseamnă renunțarea la orgoliu, la dorința de a avea mereu dreptate, la nevoia de a fi lăudat și apreciat.
De multe ori, conflictele dintre oameni nu apar din lipsa iubirii, ci din excesul de mândrie. Fiecare vrea să-și impună punctul de vedere, să fie recunoscut, să câștige disputa.
Însă iubirea adevărată știe să piardă pentru a câștiga suflete. Ea preferă pacea în locul biruinței personale.
A renunța la sine nu înseamnă slăbiciune, ci putere duhovnicească. Înseamnă a-L lăsa pe Hristos să lucreze în noi.
Gesturile concrete ale iubirii
Iubirea nu rămâne doar la nivel de intenție sau de gând. Ea se manifestă prin fapte concrete, zilnice, simple, dar pline de sens:
- un cuvânt bun spus la timp,
- o vizită făcută unui bolnav,
- o iertare oferită,
- o mână întinsă celui aflat în nevoie,
- o rugăciune pentru cel care ne-a rănit.
Prin aceste gesturi mărunte, dar constante, învingem egoismul și cultivăm dragostea în inimă. Fapta bună repetată devine obișnuință, iar obișnuința se transformă în virtute.
Rugăciunea, izvorul iubirii
Nimeni nu poate dobândi iubirea adevărată fără rugăciune. Rugăciunea este respirația sufletului, legătura vie cu Dumnezeu.
Prin rugăciune:
- ne curățim gândurile,
- ne luminăm conștiința,
- primim putere de a ierta,
- ne umplem de pace.
Când cerem cu smerenie: „Doamne, dă-mi iubirea Ta”, Dumnezeu nu rămâne indiferent. El ne modelează încet, discret, dar sigur.
Rugăciunea ne învață să vedem pe fiecare om ca pe o icoană vie a lui Dumnezeu și să-l respectăm ca atare.
Sfintele Taine și viața liturgică
Iubirea creștină nu se dezvoltă izolat, ci în sânul Bisericii. Participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, la Spovedanie și la Împărtășanie este esențială pentru creșterea noastră duhovnicească.
Prin Sfintele Taine:
- primim har,
- ne întărim credința,
- ne curățim de păcate,
- ne unim cu Hristos.
Euharistia, în special, ne învață ce înseamnă jertfa supremă și iubirea desăvârșită. Hristos Se dăruiește pe Sine pentru noi, ca noi să învățăm să ne dăruim altora.
Iubirea, ultima treaptă a desăvârșirii
În viața duhovnicească există un parcurs: credință, pocăință, smerenie, curățire, luminare și, în cele din urmă, iubire. Deși iubirea este prezentă de la început, ea ajunge la maturitate abia după multă osteneală.
Iubirea adevărată:
- nu judecă,
- nu se laudă,
- nu se mândrește,
- nu caută folosul său,
- rabdă totul.
Aceasta este iubirea despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel și pe care suntem chemați să o dobândim.
Drumul răbdării și al harului
Darul iubirii nu se câștigă printr-o metodă rapidă sau printr-o tehnică psihologică. El se dobândește printr-o viață întreagă de credință, rugăciune, jertfă și smerenie.
Răbdând necazurile, luptând cu păcatul, lepădându-ne de mândrie, făcând binele, rugându-ne și participând la viața Bisericii, ne pregătim inima pentru a primi harul iubirii.
Iubirea nu este rodul voinței noastre, ci darul lui Dumnezeu oferit celor care Îl caută cu sinceritate. Pe acest drum al nevoinței și al harului, omul se transformă treptat și devine, după cuvântul Mântuitorului, „fiul Tatălui Celui din ceruri”.