Una dintre cele mai înalte porunci ale Mântuitorului Iisus Hristos este porunca iubirii:
,,Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău».Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi».În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi prorocii.” (Matei 22, 36-40).
Întreaga învățătură creștină se sprijină pe iubirea față de Dumnezeu și pe iubirea față de aproapele. Totuși, iubirea despre care vorbește Sfânta Evanghelie nu este o iubire limitată doar la cei care sunt de aceeași credință, de același neam sau de aceeași gândire cu noi, ci este o iubire universală, care se revarsă asupra tuturor oamenilor.
Creștinul este chemat să-i iubească pe toți oamenii, fără a face diferențe, deoarece fiecare este făptură a lui Dumnezeu și poartă în sine chipul dumnezeiesc. Dacă învățăm să vedem acest chip în fiecare om, nu mai putem să urâm sau să disprețuim pe nimeni. Arhimandritul Teofil Părăian arăta că iubirea creștină nu se manifestă doar față de cei de o credință cu noi, ci față de toți oamenii, pentru că toți sunt creați de Dumnezeu.
Temeiul iubirii, fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu
Iubirea creștină nu este o simplă simpatie omenească, ci are un temei teologic foarte adânc. Sfânta Scriptură ne învață că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare, fiecare persoană are o valoare infinită, indiferent de credința, cultura sau starea sa.
Atunci când îl privim pe aproapele ca pe o făptură a lui Dumnezeu, nu mai putem să-l tratăm cu indiferență sau cu dispreț. Chiar dacă omul are greșeli, chiar dacă nu gândește ca noi, el rămâne purtător al chipului dumnezeiesc.
De aceea, iubirea față de oameni nu trebuie să fie condiționată. Nu iubim doar pe cei care ne plac sau pe cei care ne seamănă, ci îi iubim pe toți, pentru că Dumnezeu îi iubește pe toți.
Arhimandritul Teofil Părăian spunea că sunt suficiente temeiuri ca să-l primim pe om în suflet și să-l iubim, deoarece el este făptură a lui Dumnezeu. Această înțelegere schimbă felul în care privim lumea. În loc să vedem diferențe, vedem persoane iubite de Dumnezeu.
Iubirea nu se limitează la cei de aceeași credință
O întrebare des întâlnită este aceasta: cum putem să ne arătăm iubirea față de aproapele dacă el nu este de o credință cu noi?
Răspunsul este simplu și profund: îl iubim pentru că este om, pentru că este creația lui Dumnezeu, pentru că poartă chip dumnezeiesc. Credința noastră ne învață să păstrăm adevărul, dar în același timp ne învață să păstrăm și iubirea.
Nu suntem chemați să renunțăm la credința ortodoxă pentru a iubi, dar nici nu suntem chemați să urâm pentru a ne păstra credința. Adevărul și iubirea merg împreună.
Creștinul ortodox trebuie să fie statornic în credință, dar larg în inimă. El nu trebuie să se închidă față de ceilalți, ci să arate bunătate, respect și milă față de toți oamenii.
Dacă Dumnezeu face să răsară soarele peste cei buni și peste cei răi, atunci și noi trebuie să avem o inimă deschisă față de toți.
Sutașul din Capernaum, exemplu de iubire fără diferențe
Sfânta Evanghelie ne oferă un exemplu foarte grăitor în persoana sutașului din Capernaum. Acest om nu era evreu, nu aparținea poporului ales, dar avea o inimă plină de bunătate.
Bătrânii evreilor au spus Domnului despre el:
„Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: Vrednic este să-i faci lui aceasta, Căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga.” (Luca 7, 1-10).
Vedem aici un om de alt neam și de altă credință, care iubește poporul evreu și face bine fără să țină cont de diferențe. El nu a disprețuit credința altora, ci a arătat respect și dragoste.
Domnul Iisus Hristos a primit cererea lui și a lăudat credința lui, arătând că iubirea și credința sinceră sunt mai importante decât apartenența exterioară.
Acest episod ne învață că iubirea adevărată nu se oprește la granițele dintre oameni. Ea trece peste ele și unește sufletele.
Duhul lui Hristos nu este duh de pedeapsă, ci de mântuire
Un alt moment din Evanghelie arată foarte clar cum trebuie să fie inima creștinului.
Atunci când o cetate samariteană nu L-a primit pe Hristos, ucenicii au spus:
„Şi văzând aceasta, ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască.” (Luca 9, 54-55).
Aceste cuvinte sunt esențiale pentru viața creștină. Hristos nu a venit să distrugă, ci să salveze. Nu a venit să urască, ci să iubească.
De aceea, creștinul nu poate avea un duh de răzbunare, de ură sau de dispreț. Chiar atunci când nu este primit, chiar atunci când este nedreptățit, el trebuie să rămână în iubire.
Aceasta nu este slăbiciune, ci putere duhovnicească.
Cum se arată iubirea față de aproapele
Iubirea nu este doar un sentiment, ci se arată prin fapte.
Îl iubim pe aproapele atunci când:
- îl respectăm,
- îl ajutăm,
- îl iertăm,
- îl ascultăm,
- ne rugăm pentru el.
Uneori iubirea înseamnă să faci un bine, alteori înseamnă să taci, alteori înseamnă să rabzi.
A iubi pe toți nu înseamnă să fim de acord cu toate, ci să avem o inimă bună față de toți.
Sfinții Părinți spun că omul duhovnicesc ajunge să-i iubească pe toți oamenii, pentru că vede în fiecare lucrarea lui Dumnezeu. Inima lui devine largă și cuprinzătoare
Iubirea universal, semn al maturității duhovnicești
Pe măsură ce omul crește duhovnicește, începe să judece mai puțin și să iubească mai mult.
La început, omul vede doar diferențele.
Mai târziu, vede și asemănările.
La sfârșit, vede în fiecare om chipul lui Dumnezeu.
Aceasta este starea la care ne cheamă Evanghelia.
Omul care iubește pe toți are pace în suflet. Nu mai trăiește în încordare, nu mai trăiește în ură, nu mai trăiește în mândrie.
El înțelege că fiecare om este în mâna lui Dumnezeu și că fiecare are drumul său.
Porunca de a-i iubi pe toți, fără a face diferențe, este una dintre cele mai grele, dar și una dintre cele mai frumoase porunci ale creștinismului
Suntem chemați să-l iubim pe fiecare om ca pe o făptură a lui Dumnezeu, ca pe un purtător al chipului dumnezeiesc, indiferent de credința lui, de neamul lui sau de felul lui de a fi.
Exemplul sutașului din Capernaum, cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos și învățătura Sfinților Părinți ne arată că adevărata viață creștină se trăiește în iubire.
Dacă vom învăța să-i primim pe oameni în suflet, să-i respectăm și să le dorim binele, atunci vom avea și noi duhul lui Hristos, Care nu a venit să piardă sufletele, ci să le mântuiască.
Iubirea fără diferențe este semnul că Sfânta Evanghelie lucrează în inimă.
Iubirea fără diferențe este calea către pace.
Iubirea fără diferențe este drumul către Dumnezeu.