Istoria Bisericii Ortodoxe Române este strâns legată de istoria poporului român. De-a lungul secolelor, Biserica a fost un factor fundamental în formarea identității naționale și în menținerea unității spirituale. Deși a trecut prin numeroase provocări politice și sociale, Biserica Ortodoxă Română a reușit să își păstreze identitatea și să găsească cele mai potrivite mijloace pastorale în fața schimbărilor din societate. În prezent, ea reprezintă o instituție de referință în România, cu o contribuție semnificativă asupra vieții spirituale, culturale și sociale a poporului român.
Începuturile vieții creștine pe teritoriul țării noastre
Creștinismul românesc are origine apostolică. Populația geto-dacă din regiunea vestică a Mării Negre (Sciția Minor, Dobrogea de astăzi) a primit cuvântul Evangheliei prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei şi a ucenicilor săi, în a doua jumătate a secolului I. De aceea, ziua de 30 noiembrie marchează o sărbătoare națională bisericească, fiind dedicată Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României.
Numărul mare al martirilor din regiunea Dunării de Jos, în timpul persecuțiilor din secolele III-IV, precum și numeroasele descoperiri arheologice, inscripții și mărturii lingvistice confirmă vechimea și răspândirea creștinismului pe teritoriul actual al României.
Încreștinarea strămoșilor noștri nu s-a realizat la o anumită dată, printr-o convertire în masă, ci a fost un proces treptat, întins pe câteva secole. Ea a rezultat din contactul direct al populației autohtone și al coloniștilor romani cu misionarii creștini.
Limba latină și credința creștină au fost factorii decisivi care au dus la consolidarea unității etnice, lingvistice și spirituale a daco-romanilor. Astfel, romanizarea și creștinarea s-au desfășurat în paralel, iar la finalul acestor procese a luat naștere poporul român, cu o limbă nouă și o credință nouă. Putem spune, așadar, că poporul român s-a născut creștin.
Ortodoxia românească în perioada medievală
Ortodoxia românească și-a dezvoltat în Evul Mediu o expresie culturală și spirituală proprie, păstrând comuniunea cu Ortodoxia universală și cu popoarele ortodoxe vecine. Organizarea bisericească este atestată încă din perioada Sinoadelor Ecumenice (secolele IV-VIII), prin episcopii funcționale în regiunile locuite de români.
Odată cu întemeierea statelor feudale românești, viața bisericească s-a structurat mai bine. În anul 1359 a fost înființată Mitropolia Ungrovlahiei, iar în anul 1401, Mitropolia Moldovei, ambele sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. Acestea au stat în strânsă legătură cu domnii români, într-un spirit de „simfonie” între Biserică și Stat.
Între secolele XIV-XIX, Biserica Ortodoxă din Principatele Române a avut un rol fundamental în educație, cultură și artă, susținând în același timp opera social-filantropică. În Transilvania, credința ortodoxă a rămas un liant esențial al identității românești, în pofida presiunilor venite din partea altor confesiuni. Totodată, Biserica noastră a sprijinit constant locurile sfinte din Orient, inclusiv mănăstirile din Țara Sfântă și Muntele Athos.
Mitropoliții Ţării Româneşti şi ai Moldovei s-au bucurat de mare prestigiu în lumea ortodoxă, un exemplu fiind titlul de „Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei”, acordat Mitropolitului Ţării Româneşti în secolul al XVIII-lea.
Biserica Ortodoxă Română între anii 1859 și 1944
Unirea Principatelor din anul 1859 a deschis un nou capitol în istoria Bisericii. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat, la 3 decembrie 1864, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, iar în anul 1865, mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei a primit titlul de „mitropolit primat”.
Cuza a adoptat măsuri radicale, precum secularizarea averilor mănăstirești (1863), prin care Statul a preluat mari suprafețe de teren și resurse economice. În schimb, el și-a asumat susținerea financiară a activităților educaționale și filantropice ale Bisericii. Totuși, această susținere a fost aplicată deficitar, ceea ce a dus la o perioadă de declin material și spiritual.
În anul 1872 a fost adoptată Legea organică a Bisericii, prin care s-a constituit Sfântul Sinod, cea mai înaltă autoritate bisericească. După proclamarea independenței României (1877) și a Regatului (1881), Patriarhia Ecumenică a recunoscut oficial autocefalia BOR, la 25 aprilie 1885.
Unirea din anul 1918 a adus sub aceeași autoritate bisericească toate provinciile românești. În anul 1925, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie, iar primul patriarh a fost Miron Cristea (1925-1939). Aceasta a întărit poziția Bisericii ca instituție națională fundamentală, strâns legată de destinul poporului român.
Biserica Ortodoxă Română în perioada comunistă (1944-1989)
După instaurarea regimului comunist, Biserica a fost supusă unor presiuni uriașe. În anul 1948, învățământul religios a fost eliminat din școli, au fost interzise catehizarea tinerilor, slujbele în spitale și azile, iar multe publicații și instituții teologice au fost desființate.
Peste o mie de preoți și teologi au fost arestați, trimiși în închisori sau lagăre de muncă. Între ei s-au numărat mari personalități, precum Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Ioan Savin sau Liviu Galaction Munteanu. În anul 1959, numeroase mănăstiri și schituri au fost desființate, iar sute de călugări și călugărițe au fost scoși forțat din viața monahală.
În anii ’80, regimul Ceaușescu a inițiat demolarea unor importante monumente de cult, inclusiv mănăstirile Văcărești și Cotroceni sau biserici de mare valoare istorică din București. În ciuda tuturor restricțiilor, Biserica a reușit să își păstreze autonomia și să mențină vie credința poporului, plătind însă un preț greu de jertfe și suferințe.
Biserica Ortodoxă Română după anul 1989
Căderea regimului comunist a redeschis drumul libertății religioase. Din anul 1990, BOR și-a reorganizat activitatea, iar în anul 2008 a fost adoptat un nou Statut de funcționare. S-au reînființat eparhii, s-au redeschis mănăstiri, iar viața monahală a cunoscut o renaștere impresionantă.
Au fost construite sau restaurate sute de biserici, au apărut noi școli teologice și publicații, iar Biserica și-a dezvoltat un important sector media prin Centrul de Presă Basilica, cu radio, televiziune și agenție de știri. Activitatea social-filantropică s-a intensificat, fiind înființate numeroase centre pentru copii, bătrâni și persoane vulnerabile.
După anul 2007, odată cu întronizarea Preafericitului Părinte Daniel, BOR a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, inclusiv prin ridicarea Catedralei Naționale – Catedrala Mântuirii Neamului, simbol al credinței și unității românilor.
Astăzi, Biserica Ortodoxă Română numără peste 14 milioane de credincioși, organizați în 44 de eparhii, grupate în 10 mitropolii, dintre care 6 în țară și 4 în diaspora. Ea rămâne „Biserica neamului românesc”, purtătoare a unei tradiții apostolice și un pilon al identității naționale.
Istoria Bisericii Ortodoxe Române este, în mare măsură, istoria poporului român
De la începuturile apostolice și până în prezent, BOR a fost alături de credincioșii săi, întărind unitatea, apărand identitatea națională și oferind sprijin spiritual și cultural.
Chiar dacă a trecut prin vremuri de prigoană, lipsuri și încercări, ea a rămas fidelă misiunii sale: aceea de a-L mărturisi pe Domnul nostru Iisus Hristos și de a călăuzi poporul pe calea mântuirii. Astăzi, Biserica Ortodoxă Română continuă să fie o forță vie în societatea românească, mărturisind că „ Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evrei 13, 8).