În viaţa duhovnicească a creştinului, tema fricii ocupă un loc central.
Omul nu poate trăi fără frică: se teme de boală, de sărăcie, de judecata oamenilor, de pierderea celor dragi, de viitor sau de moarte.
Frica ce paralizează și frica ce luminează sufletul
Totuşi, în învăţătura Bisericii Ortodoxe, nu orice frică este rea. Sfinţii Părinţi fac o deosebire esenţială între frica „lumească”, care paralizează şi robeste sufletul, şi frica de Dumnezeu, care curăţeşte, luminează şi aduce pace.
La prima vedere, acestea par două atitudini diferite, însă în realitate ele reprezintă aceeaşi mişcare fundamentală a sufletului, doar că îndreptată spre ţeluri diferite. Omul este făcut să se teamă, dar direcţia fricii lui arată starea inimii sale. Dacă se teme de lume, înseamnă că nu se teme de Dumnezeu; iar dacă se teme cu adevărat de Dumnezeu, atunci frica de lume se risipeşte.
Frica de Dumnezeu, începutul înţelepciunii
Sfânta Scriptură spune limpede: „Începutul înțelepciunii este frica de Domnul; înțelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea. Lauda Lui rămâne în veacul veacului.” (Psalmul 110, 10). Această frică nu este o groază oarbă, nici o teamă bolnăvicioasă, ci o adâncă conştiinţă a prezenţei lui Dumnezeu, o sfială sfântă şi o grijă de a nu pierde comuniunea cu El.
Sfinţii Părinţi arată că frica de Dumnezeu are mai multe trepte. La început, omul se teme de pedeapsă, asemenea unui rob care se teme de stăpân. Această frică este bună, fiindcă îl opreşte de la păcat. Mai târziu, frica se transformă în grijă de a nu-L întrista pe Dumnezeu, asemenea unui fiu care nu vrea să-şi supere tatăl. În cele din urmă, ea devine iubire desăvârşită, în care frica nu mai este nelinişte, ci respect sfânt şi conştiinţă vie a sfinţeniei dumnezeieşti.
De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul că „cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său; dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra lui”. Aşadar, frica de Dumnezeu nu micşorează sufletul, ci îl eliberează de toate celelalte frici.
Frica lumească, rodul despărţirii de Dumnezeu
După căderea în păcat, primul sentiment al omului a fost frica. Adam spune: „Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns».” (Facerea 3, 10). Această frică nu venea din smerenie, ci din conştiinţa pierderii harului.
Frica lumească este rodul depărtării de Dumnezeu. Ea apare atunci când omul îşi pune nădejdea în lucruri trecătoare: în sănătate, în bani, în poziţie socială, în aprecierea oamenilor. Pentru că toate acestea sunt nestatornice, sufletul trăieşte într-o permanentă nesiguranţă.
Această frică naşte nelinişte, stres, gelozie, egoism şi chiar cruzime. Omul dominat de frica lumească devine rob al împrejurărilor. Se teme să spună adevărul, să-şi mărturisească credinţa, să facă binele, să se pocăiască. De frica pierderii celor mici, pierde lucrurile mari şi veşnice.
Viclenia diavolului şi pierderea fricii mântuitoare
Sfinţii Părinţi atrag atenţia asupra unei lucrări subtile a diavolului: aceea de a scoate din inimă frica mântuitoare de Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că diavolul ne îmbie cu lucruri mici şi vremelnice pentru a ne lipsi de cele mari şi cereşti. Ne dă „lut” ca să ne răpească cerul.
El ştie că teama de judecată şi de pedeapsă este un căpăstru pentru suflet, care îl opreşte de la păcat. De aceea încearcă să ne convingă că Dumnezeu este prea bun ca să pedepsească, că nu există consecinţe, că putem trăi fără grijă duhovnicească.
Această gândire falsă este extrem de periculoasă. Dacă Dumnezeu nu ar pedepsi răul, atunci nici nu ar răsplăti binele. Dacă judecata ar fi o iluzie, atunci nici dreptatea nu ar exista. Însă Evanghelia vorbeşte limpede despre Judecata de Apoi şi despre cuvintele înfricoşătoare: „Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.” (Matei 25, 41).
Aşadar, nu frica de Dumnezeu este primejdioasă, ci lipsa ei.
Cum lucrează frica de Dumnezeu în suflet
Frica de Dumnezeu nu paralizează, ci trezeşte conştiinţa. Ea îl face pe om atent la gândurile sale, la cuvintele sale, la faptele sale. Îl ajută să lupte cu patimile, să evite păcatul şi să caute pocăinţa.
Această frică aduce şi o mare libertate interioară. Cel ce se teme de Dumnezeu nu se mai teme de judecata oamenilor. Nu se mai teme excesiv de viitor, de sărăcie sau chiar de moarte, fiindcă ştie că viaţa lui este în mâna lui Dumnezeu.
De aceea vedem în vieţile sfinţilor o uimitoare lipsă de frică lumească. Mucenicii mergeau la moarte cu pace. Cuvioşii trăiau în pustie fără teamă. Mărturisitorii suportau prigoane fără să se clatine. Nu pentru că erau curajoşi din fire, ci pentru că frica de Dumnezeu umpluse locul tuturor celorlalte frici.
Frica lumească şi neliniştea omului modern
Omul contemporan vorbeşte mult despre libertate, dar trăieşte poate mai temător ca oricând. Se teme de crize economice, de boli, de instabilitate politică, de eşec personal, de singurătate. Tehnologia a crescut confortul, dar nu a scăzut frica.
Aceasta se întâmplă pentru că, odată cu secularizarea, frica de Dumnezeu a dispărut din conştiinţa multora. Iar când această frică dispare, locul ei nu rămâne gol, ci este ocupat de mii de temeri mărunte.
Sufletul nu poate trăi fără un centru absolut. Dacă Dumnezeu nu este acel centru, atunci lumea devine absolutul, iar lumea este schimbătoare. Prin urmare, viaţa devine inevitabil nesigură şi neliniştită.
Echilibrul duhovnicesc: frică şi iubire
Ortodoxia nu propune o religie a groazei, ci una a iubirii. Totuşi, iubirea adevărată nu exclude frica sfântă, ci o desăvârşeşte. Precum copilul care îşi iubeşte părintele şi totodată nu vrea să-l supere, tot astfel creştinul Îl iubeşte pe Dumnezeu şi păstrează o sfială sfântă faţă de poruncile Lui.
Frica sănătoasă de Dumnezeu este, de fapt, o formă a responsabilităţii iubitoare. Ea nu spune: „Dumnezeu mă va pedepsi”, ci mai ales: „Nu vreau să pierd comuniunea cu Dumnezeu”.
Cum dobândim frica cea bună
Dobândirea fricii de Dumnezeu este un proces duhovnicesc.
Ea creşte prin:
- citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor patristice;
- conştientizarea Judecăţii şi a veşniciei;
- rugăciune sinceră;
- spovedanie şi pocăinţă;
- participarea la viaţa Bisericii.
Pe măsură ce omul se apropie de Dumnezeu, frica lumească începe să slăbească. Nu dispare instantaneu, dar îşi pierde puterea. În locul ei apare încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Frica de Dumnezeu şi frica lumească nu pot locui împreună în acelaşi suflet
Una o izgoneşte pe cealaltă. Frica lumească naşte robie, nelinişte şi pierdere duhovnicească; frica de Dumnezeu aduce înţelepciune, pază de păcat şi libertate interioară.
Într-o lume plină de nesiguranţă, adevărata soluţie nu este eliminarea fricii, ci îndreptarea ei spre Dumnezeu. Când omul începe să se teamă cu adevărat de pierderea harului, încetează să se mai teamă de pierderea celor trecătoare.
Să cerem, aşadar, de la Dumnezeu această frică mântuitoare, care nu zdrobeşte sufletul, ci îl luminează. Căci cel ce se teme de Domnul merge cu pace prin viaţă, ştiind că nimic nu poate birui pe cel ce rămâne în iubirea şi în adevărul Lui.