Taina Cununiei ocupă un loc central în viața Bisericii, fiind rânduită de Dumnezeu ca binecuvântare a unirii dintre bărbat și femeie și ca icoană vie a legăturii dintre Hristos și Biserică.
Căsătoria nu este doar un act social sau juridic, ci o realitate sacramentală prin care doi oameni devin „un trup” și pornesc împreună pe drumul mântuirii.
Fidelitatea pierdută și căutarea sensului în recăsătorire
Într-o lume în care iubirea este adesea redusă la emoție trecătoare, iar fidelitatea nu mai este trăită ca legământ, tema căsătoriei a doua ridică numeroase întrebări pastorale și teologice.
Este ea o Sfântă Taină în același sens ca prima căsătorie? Este doar o binecuvântare?
Cum trebuie înțeleasă în lumina Sfintei Scripturi și a învățăturii patristice?
Părintele Dumitru Stăniloae definea iubirea ca „un sentiment de răspundere faţă de importanţa celuilalt. Dacă-l iubesc, ţin să se mântuiască (…). Când spun cuiva te iubesc, spun: tu nu vei muri niciodată”.
În aceste cuvinte se află cheia înțelegerii căsătoriei creștine: iubirea este legământ, responsabilitate și orientare spre veșnicie.
Pornind de la această perspectivă, vom încerca să așezăm căsătoria a doua între coordonatele ei reale: Sfântă Taină și pogorământ.
Idealul primei căsătorii în lumina Sfintei Scripturi
Învățătura Mântuitorului despre căsătorie este categorică: „Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.” (Matei 19, 6). În același capitol, Domnul adaugă: „Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter.” (Matei 19, 9). Aceste cuvinte arată caracterul indisolubil al căsătoriei și gravitatea despărțirii.
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, reafirmă acest adevăr: „Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul.Dar mai fericită este dacă rămâne aşa, după părerea mea. Şi socot că şi eu am Duhul lui Dumnezeu.” (I Cor. 7, 39-40). Se observă aici două lucruri: libertatea recăsătoririi în caz de văduvie și superioritatea văduviei trăite în curăție.
Tot el spune: „Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă.” (I Cor. 7, 9), arătând că a doua căsătorie poate fi îngăduită pentru a evita căderea în păcat.
Prin urmare, Scriptura nu recomandă în mod direct a doua căsătorie, dar o îngăduie în anumite condiții, mai ales în caz de văduvie.
Mărturia Sfinților Părinți despre recăsătorire
Tradiția patristică este și mai nuanțată. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, văduvia este o stare înaltă, iar a doua căsătorie este „mai jos”. El subliniază că „văduvia este mare lucru şi foarte înalt”, iar roadele ei sunt bogate atât în viața aceasta, cât și în cea viitoare. Într-un limbaj de o profundă sensibilitate, el spune soțiilor rămase văduve: „Soțul tău nu a murit, ci doarme. Și cine nu aşteaptă pe om adormit?”
În același timp, Sfântul Ioan nu condamnă recăsătorirea în caz de slăbiciune, dar o consideră un pogorământ.
Sfântul Vasile cel Mare merge mai departe în plan canonic: cei care se căsătoresc a doua oară erau opriți de la Sfânta Împărtășanie unul sau doi ani, iar cei ce intrau în a treia căsătorie erau opriți între trei și cinci ani. Această oprire avea caracter terapeutic, chemând la reflecție și pocăință.
La rândul său, Sfântul Teodor Studitul considera că la a doua căsătorie cununiile nu ar trebui așezate pe cap, ci pe umeri, pentru a marca diferența față de prima unire.
Toate aceste mărturii arată limpede: prima căsătorie este norma; celelalte sunt îngăduințe.
Divorțul, între dramă și iconomie
Dacă în vechime recăsătorirea era legată mai ales de văduvie, astăzi ea apare în majoritatea cazurilor după divorț. Realitatea contemporană este marcată de instabilitate, de confuzia dintre pasiune și iubire, de interese materiale și de egoism.
Biserica Ortodoxă nu legiferează divorțul, ci îl tolerează. Ea îl privește ca pe o dramă, ca pe o ruptură dureroasă a unei legături binecuvântate de Dumnezeu. În cele mai multe cazuri, în spatele divorțului se află slăbiciuni spirituale, lipsa pocăinței și refuzul jertfei.
Totuși, pentru a evita situații și mai grave: conviețuiri fără binecuvântare, păcate repetate, dezordine morală, Biserica îngăduie recăsătorirea. Aceasta este expresia iconomiei, a pogorământului pastoral.
Rânduiala liturgică a celei de-a doua căsătorii
Se pune însă întrebarea: este a doua căsătorie o Sfântă Taină în același sens ca prima?
Rânduiala actuală a Molitfelnicului păstrează elemente esențiale: punerea inelelor, cununiile, epicleza: rugăciunea prin care se invocă unirea celor doi prin harul Duhului Sfânt, paharul comun și înconjurarea mesei. Rugăciunea: „Însuți și acum, Stăpâne… unește pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N)” este prezentă și la a doua cununie.
Diferența constă mai ales în caracterul penitențial al rugăciunilor. Tonul este mai sobru, mai marcat de conștiința slăbiciunii omenești. Nu mai domină exclusiv bucuria, ci și pocăința.
Unii teologi consideră că a doua căsătorie este doar o binecuvântare, nu o Taină deplină. Totuși, prezența epiclezei și a gesturilor sacramentale arată că nu putem vorbi despre o simplă rugăciune de binecuvântare. Mai degrabă este o Taină săvârșită în regim de iconomie, diferită ca sens și profunzime de prima.
Între dreptate și milă
Căsătoria a doua se află la intersecția dintre adevăr și milostivire. Biserica apără idealul indisolubilității, dar nu închide ușa celor care au căzut. Ea nu transformă eșecul în normă, dar nici nu abandonează pe cel rănit.
În fond, problema nu este juridică, ci duhovnicească. Fără pocăință, fără maturizare și fără redescoperirea iubirii ca jertfă, nici prima, nici a doua căsătorie nu pot rodi mântuire.
A doua căsătorie nu este triumf, ci încercare de vindecare. Nu este model, ci remediu. Este expresia pogorământului prin care Biserica caută să mântuiască, nu să condamne.
Privită în lumina tradiției ortodoxe, căsătoria a doua nu este pusă pe același plan cu prima, dar nici nu este lipsită de har
Ea este îngăduită, binecuvântată și încadrată într-o rânduială penitențială, ca expresie a iconomiei bisericești.
Idealul rămâne fidelitatea unică și deplină a primei căsătorii. Însă atunci când viața se frânge, Biserica, asemenea unei mame, caută să lege rănile. Între Sfântă Taină și pogorământ, căsătoria a doua devine loc al responsabilității sporite, al pocăinței și al unei iubiri mai conștiente.
În cele din urmă, nu numărul cununiilor decide mântuirea, ci adevărul iubirii trăite în Hristos.