În vremurile noastre, când mulți vorbesc despre minuni, puteri spirituale și experiențe mistice în diferite religii, creștinul ortodox este chemat să deosebească adevărul de înșelare.
Lumina harului și înșelările lumii
Sfinții Părinți ne învață limpede că nu orice minune este de la Dumnezeu și nu orice lumină este dumnezeiască.
Un bătrân duhovnicesc spunea că există o mare diferență între minunile din Biserică și manifestările din afara ei: chiar și un vrăjitor poate produce lucruri uimitoare prin magie, dar creștinul nu caută senzaționalul, ci pe Dumnezeu.
În Ortodoxie, minunea nu este scop, ci rod al harului, al rugăciunii și al smereniei. Biserica nu promite spectaculosul, ci oferă adevărul și pacea lui Hristos, iar această smerită lumină a atras întotdeauna sufletele spre credința cea dreaptă.
Setea sufletului după adevăr
Problema omului contemporan nu este lipsa informației, ci lipsa adevărului dumnezeiesc trăit. În Biserică există o bogăție uriașă: Sfânta Scriptură, predicile, cântările, rânduielile liturgice, scrierile Sfinților Părinți și nenumărate cărți ziditoare de suflet. Toate acestea oferă lumină, hrană și bucurie sufletului. Și totuși, mulți oameni nu se apropie de ele.
Există oameni care își dedică viața studiului științelor, precum: matematica, fizica, astronomia, istoria, crezând că astfel își hrănesc sufletul. Desigur, știința are valoarea ei și poate descoperi adevăruri despre lume. Însă atunci când este ridicată la rangul de ultimă explicație a existenței, ea nu mai poate satisface setea inimii. Sufletul omului nu se hrănește doar cu date și teorii, ci cu sens, cu iubire, cu comuniune și cu adevăr veșnic.
Nu poți hrăni un om flămând cu o piatră în loc de pâine
La fel, nu poți hrăni sufletul cu simple presupuneri sau ideologii. De aceea, chiar și oamenii educați, chiar și cei informați, simt uneori un gol interior, o neliniște inexplicabilă, o oboseală a sufletului. Aceasta este setea după Dumnezeu.
Și mai grav este cazul celor care își risipesc timpul în lecturi superficiale, în reviste fără substanță, în divertisment continuu, în conversații goale. Se aruncă asupra acestor lucruri cu pasiune, uită de mâncare, de somn, de liniște, iar la final rămân tot goi sufletește. Câteva fraze reușite, câteva fantezii, câteva presupuneri, și atât. Nimic nu rămâne ca hrană pentru suflet.
În adâncul inimii, sufletul strigă: „Scoateți-mă din această închisoare! Mă înăbuș aici! Dați-mi să văd măcar o clipă lumina lui Dumnezeu!”. Dar cine ascultă acest strigăt?
Comoara ignorată
Paradoxul este că adevărul nu este departe. Nu trebuie căutat în practici exotice, în filozofii obscure, în experiențe mistice fabricate. El se află chiar în Biserică. Intră într-o biserică ortodoxă, ascultă cântările, rugăciunile, citirile, privește icoanele, simte liniștea și vei întâlni lumina adevărului.
Deschide Sfânta Evanghelie și sufletul începe să se bucure
Citește scrierile Sfinților Părinți și vei găsi o înțelepciune adâncă, verificată prin viață, prin sfințenie, prin jertfă. Există astăzi nenumărate traduceri accesibile, cărți duhovnicești, reviste și materiale ziditoare de suflet. Și totuși, mulți creștini nu cunosc aceste comori.
Se pune atunci întrebarea dureroasă: ce fel de creștini suntem dacă nu citim cărțile care explică credința noastră, dar citim orice altceva? Cum putem pretinde că iubim pe Hristos dacă nu dorim să-L cunoaștem?
Sfinții Apostoli îi numeau pe creștini „fiii zilei și ai luminii”. Și totuși, adesea alegem întunericul frivolității, al superficialității și al nepăsării duhovnicești.
Iluzia vieții exclusiv lumești
Cel care trăiește doar pentru distracții, spectacole, petreceri, imagini, plimbări și senzații descoperă inevitabil că, atunci când rămâne singur, sufletul începe să sufere. În liniște, fără zgomotul exterior, se aude glasul interior: „Mă sufoc … du-mă acolo unde aerul este curat și cerul este senin”.
Aceasta este experiența multora: o viață plină exterior, dar goală interior.
Nu înseamnă că munca, familia, afacerile sau responsabilitățile sunt rele. Ele nu sunt păgubitoare prin ele însele. Devine însă păgubitor atunci când omul se ocupă numai de acestea, uitând complet de Dumnezeu și de faptele bune. Devine periculos când scopul vieții devine exclusiv succesul personal, confortul sau ambiția.
Toate activitățile omului pot deveni hrană pentru suflet dacă sunt închinate lui Dumnezeu. Așa cum sângele trupului se oxigenează prin aer, tot așa viața noastră se sfințește prin rugăciune, prin credință și prin lucrarea iubirii.
Fără acestea, sufletul se ofilește, chiar dacă exterior pare sănătos.
Pustia care hrănește și lumea care epuizează
Sfântul Ioan Scărarul, marele povățuitor al vieții pustnicești, arată că pustia, deși aspră pentru trup, este bogată pentru suflet. Lumea, dimpotrivă, pare bogată, dar hrănește mai ales trupul și lasă sufletul flămând.
Aceasta este cheia înțelegerii iluziilor spirituale: omul caută bogăție, experiențe, emoții, revelații spectaculoase, dar adevărata viață duhovnicească este adesea tăcută, smerită și ascunsă.
Adevărul nu se impune prin spectacol, ci prin pace.
Harul nu se manifestă prin magie, ci prin sfințenie.
Lumina lui Dumnezeu nu orbește, ci încălzește.
Un suflet luminat de adevărul dumnezeiesc, păstrat în aerul rugăciunii și hrănit prin fapte bune, este asemenea unui copac sădit lângă izvoare, care rodește la vremea sa. În schimb, sufletul lipsit de aceste lucruri este ca o plantă ținută fără lumină și fără apă: încet, dar sigur, se usucă.
Chemarea la discernământ și întoarcere
În fața multitudinii de credințe, ideologii și spiritualități moderne, creștinul ortodox este chemat la discernământ. Nu tot ce pare lumină este lumină. Nu tot ce pare minune este de la Dumnezeu. Nu tot ce promite pace aduce mântuire.
Adevărul nu se găsește în spectaculos, ci în Hristos.
Nu în magie, ci în rugăciune.
Nu în experiențe fabricate, ci în viața Bisericii.
De aceea, soluția nu este polemica agresivă, ci întoarcerea personală la izvoarele credinței: la Evanghelie, la rugăciune, la spovedanie, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, la lectura duhovnicească și la faptele iubirii.
Omul care face aceasta nu mai este atras de iluzii, pentru că a gustat adevărul. Iar cine a gustat lumina lui Dumnezeu nu mai confundă niciodată scânteierea falsă cu strălucirea harului.
Să nu ne tiranizăm sufletul alergând orbește după zgomotul lumii. Lumina este aici, aproape, în Biserică, în Hristos, în viața cea după Evanghelie. Fericiți suntem dacă nu doar știm aceste lucruri, ci le și trăim.