În lumea contemporană, marcată de zgomot informațional, ideologii contradictorii și o grabă continuă de a rezolva „probleme”, se observă o realitate tulburătoare: prostia nu mai este o excepție, ci pare să fi devenit o normă.
O întâlnim în decizii luate în numele corectitudinii politice, în forme de activism religios lipsit de duh, în lupte purtate pentru credință prin mijloace necredincioase. O vedem chiar și în viața noastră duhovnicească, atunci când, crezând că suntem zeloși și inteligenți, ne împovărăm inutil existența cu griji și strategii sofisticate, uitând cuvintele Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6, 34).
Această stare de lucruri nu este doar o problemă socială sau psihologică, ci una profund duhovnicească. Ea are legătură directă cu modul în care omul se raportează la diavol și, mai ales, cu o gravă neînțelegere a naturii răului.
Diavolul între negare și exagerare
Raportarea lumii moderne la diavol este plină de paradoxuri. Pe de o parte, el este minimalizat sau chiar negat. Pentru mulți, diavolul nu este decât o invenție „medievală”, un instrument de manipulare folosit de Biserică pentru a controla masele sau o superstiție a celor care „văd draci peste tot”. Pe de altă parte, există și o supralicitare a puterii lui: oameni care trăiesc permanent înfricoșați, care văd ispite și atacuri demonice în orice dificultate, unii ajungând până la a evita citirea Psaltirii, de teamă să nu fie ispitiți.
Învățătura ortodoxă păstrează însă un echilibru profund realist: diavolul nu trebuie nici ignorat, nici absolutizat. El există, lucrează și ispitește, dar nu este atotputernic și nu poate constrânge libertatea omului.
Căderea îngerilor și libertatea omului
Căderea unei părți a îngerilor, la îndemnul lui Lucifer, este o realitate mărturisită de Sfânta Scriptură și de Tradiția Bisericii. Aceștia au ales, în deplină libertate, să iasă din ascultarea față de Dumnezeu. Iubirea divină, care nu anulează libertatea făpturii, le-a îngăduit să-și continue existența, deși despărțiți de Izvorul vieții.
Prin neascultarea protopărinților Adam și Eva, omenirea a ajuns sub influența celui rău, iar diavolul este numit de Mântuitorul „Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine;” (Ioan 14, 30). În acest context se explică și îndrăzneala cu care satana Îl ispitește pe Iisus în pustia Carantaniei, oferindu-I „Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.” (Luca 4, 6-7).
Biruința asupra diavolului nu se realizează însă printr-un act de forță spectaculos, ci prin smerenie, ascultare și jertfă. Prin Cruce și Înviere, Domnul Iisus Hristos zdrobește puterea morții și recâștigă pentru om libertatea pierdută. După Înviere, El le spune ucenicilor: „Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.” (Matei 28, 18). Așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, diavolul „a primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ și s-a întâlnit cu Cerul”.
Este diavolul inteligent?
În limbajul curent se vorbește adesea despre „inteligență diabolică”, ca și cum răul ar fi sinonim cu genialitatea. Unii chiar se simt flatați de o asemenea asociere. Însă teologia ortodoxă propune o perspectivă radical diferită.
Unul dintre cei mai importanți teologi ortodocși ai secolului XX, Alexander Schmemann, afirmă fără echivoc că diavolul nu este inteligent, ci profund prost. Prostia lui este chiar sursa puterii sale aparente. Dacă ar fi fost cu adevărat inteligent, s-ar fi pocăit demult. A te ridica împotriva lui Dumnezeu este, înainte de orice, o imensă prostie metafizică.
Mândria, invidia, ura, dorința de a fi „ca Dumnezeu”, toate acestea nu sunt semne ale inteligenței, ci ale unei orbiri totale. Răul este o simplificare brutală a realității, o reducere a complexității creației la o singură idee fixă. De aceea, prostia este adesea foarte eficientă: fiind simplă, devine agresivă și ușor de impus.
Prostia ca amăgire de sine
Diavolul este „mincinos dintru început”. Minciuna sa fundamentală este autoamăgirea. El se minte pe sine și îi minte pe alții, iar minciunile lui par inteligente tocmai pentru că oferă satisfacții rapide. Prostia este întotdeauna satisfăcută de sine și, tocmai de aceea, extrem de periculoasă.
În lumea căzută, prostia are succes pentru că se proclamă pe sine drept inteligență. Se îmbracă în hainele raționalității, ale progresului și ale „soluțiilor” salvatoare. Creștinismul începe însă cu metanoia, cu schimbarea minții, cu trezirea din această amăgire.
Lumea transformată într-o problemă
Dumnezeu nu a creat lumea ca pe o problemă de rezolvat. El a creat-o „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.”(Facerea 1, 31). Diavolul este cel care a transformat existența într-o problemă permanentă, iar omul modern a devenit dependent de specialiști, strategii și soluții infinite. Rezultatul este o lume plină de întuneric, răceală și tristețe.
Preocupați de aceste pseudo-probleme, ratăm esențialul: întâlnirea vie cu Domnul Iisus Hristos. Ne pierdem râvna, ne îndepărtăm de drumul Damascului, lăsându-ne absorbiți de orizonturi false de așteptare. Paradoxal, cei care se cred cel mai bine adaptați „vremurilor noi” sunt adesea cei mai depășiți duhovnicește, trăind ca și cum lumea nu ar fi fost deja luminată de Înviere.
Semnul vremurilor: când cei treji sunt socotiți nebuni
Omul contemporan seamănă cu un drumeț care s-a oprit în piața publică și ascultă, fascinat, vorbele nebunului satului. Profeția Sfântul Antonie cel Mare este tulburător de actuală: va veni vremea când oamenii vor înnebuni, iar pe cel care nu va înnebuni îl vor socoti nebun. Dacă înlocuim cuvântul „nebunie” cu „prostie”, tabloul devine dureros de recognoscibil
Răul absurd și lumina metanoiei
Diavolul nu este genial, ci absurd. Puterea lui nu stă în inteligență, ci în prostia mândră și autosuficientă care refuză pocăința. Adevărata inteligență este smerenia, iar adevărata libertate se află în Hristos. Creștinul este chemat să iasă din vraja acestei prostii generalizate, să-și limpezească mintea prin metanoia și să trăiască în lumina Învierii, fără frică, dar cu discernământ.