În adâncul conștiinței fiecărui om se află o întrebare pe care rareori avem curajul să ne-o punem sincer: în cine sau în ce îmi pun nădejdea vieții mele?
În bani, în hrană, în siguranța materială, în acumulare?
Sau în Dumnezeu, Izvorul vieții „Care, fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte,” (Evrei 1, 3)?
Iubirea de agoniseală, pofta fără masură și închiderea inimii față de aproapele nu sunt simple defecte de caracter, ci simptome adânci ale unei ruperi lăuntrice de Dumnezeu, ale unei uitări a adevărului fundamental: viața nu ne aparține și nu se susține prin lucruri trecătoare.
Cine te ține în viață: banii sau Dumnezeu?
Sfântul Părinte al Bisericii ne cheamă la o astfel de cercetare a inimii. Sfântul Ioan din Kronstadt, în lucrarea sa profund duhovnicească Viața mea în Hristos, pune o întrebare simplă, dar zguduitoare: „Gândește-te: cine ți-a dat viață? Banii? Sau pâinea? Nu Dumnezeu?” Această întrebare ar trebui să răsune în mintea fiecăruia dintre noi ori de câte ori suntem stăpâniți de frica de a pierde, de dorința de a avea mai mult sau de zgârcenia care ne închide inima față de aproapele.
Viața, dar al Cuvântului, nu rod al acumulării
Omul modern este tentat să creadă că existența sa depinde în mod exclusiv de resursele materiale: bani, hrană, apă, confort. Însă Sfânta Scriptură ne amintește limpede că viața nu izvorăște din acestea.
Mântuitorul Însuși spune: „Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu».” (Matei 4, 4).
Pâinea hrănește trupul, dar cuvântul lui Dumnezeu ține în ființă întreaga creație.
Banii și bunurile materiale, pe care le apărăm cu atâta înverșunare, sunt trecătoare, supuse degradării. Sfântul Ioan din Kronstadt nu ezită să le numească „praf și pulbere”. Ele nu pot da viață, nu pot vindeca sufletul, nu pot umple golul lăuntric al omului. A le transforma în scop ultim înseamnă a înlocui pe Dumnezeu cu o iluzie.
Iubirea de agoniseală, idolatrie ascunsă
Iubirea de agoniseală nu este doar dorința de a mânca sau de a avea mai mult. În esență, ea este o formă de idolatrie. Omul iubitor de agoniseală își pune nădejdea în lucruri create, nu în Creator. El se teme că, fără acumulare, viața sa se va prăbuși. De aceea adună, păstrează, strânge, adesea fără măsură, fără discernământ și fără recunoștință.
Pofta fără măsură merge mână în mână cu iubirea de agoniseală. Oricât ar avea, omul nesățios nu se simte niciodată împlinit. Această stare trădează o foame mai adâncă decât cea trupească: foamea de sens, de iubire, de Dumnezeu. Atunci când sufletul nu este hrănit cu har, trupul cere tot mai mult, iar dorințele scapă de sub control.
Închiderea inimii față de aproapele, refuzul iubirii lucrătoare
Iubirea de agoniseală este închiderea inimii față de aroapele. Este refuzul de a împărtăși, de a dărui, de a vedea în celălalt un frate. Omul zgârcit uită că nimic din ceea ce are nu îi aparține în mod absolut. Totul este dar primit de la Dumnezeu și încredințat spre bună chivernisire.
În învățătura ortodoxă, bunurile materiale nu sunt rele în sine, ci modul în care ne raportăm la ele. Ele pot deveni binecuvântare sau piedică, în funcție de locul pe care îl ocupă în inima noastră. Zgârcenia închide inima și o face incapabilă de iubire, iar fără iubire nu există viață adevărată.
Cuvântul lui Dumnezeu, temelia existenței
Sfântul Ioan din Kronstadt subliniază un adevăr fundamental: „Totul a fost creat și se ține prin cuvânt. Din Cuvânt izvorăște viața. Prin El se menține.” Aceasta nu este o metaforă poetică, ci o realitate teologică profundă. Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu, este temelia existenței universului. Fără El, nimic nu ar putea dăinui, nici măcar o clipă.
A uita acest adevăr înseamnă a trăi într-o permanentă neliniște. Omul care se sprijină doar pe cele materiale va fi mereu tulburat de frica pierderii. În schimb, cel care își pune nădejdea în Dumnezeu dobândește pacea inimii, chiar și în lipsuri. El știe că viața sa este în mâinile Tatălui ceresc.
Lecția postului și a mulțumirii
Biserica ne oferă, prin rânduiala postului, un leac împotriva iubirii de agoniseală, și a poftei fără măsură. Postul nu este doar o restricție alimentară, ci o reordonare a priorităților. Prin post, omul învață că poate trăi și cu mai puțin, că nu este sclavul dorințelor sale și că adevărata sa hrană este comuniunea cu Dumnezeu.
Mulțumirea este, de asemenea, o virtute uitată. A mulțumi pentru puțin sau pentru mult înseamnă a recunoaște că totul vine de la Dumnezeu. Omul mulțumitor nu este iubitor de agoniseală, pentru că vede în fiecare dar o binecuvântare suficientă pentru momentul prezent.
Întoarcerea inimii către Izvorul vieții
Întrebarea „Te conduc iubirea de agoniseală, pofta fără măsură și închiderea inimii față de aproapele?” nu osândește, ci cheamă la pocăință. Dumnezeu nu ne cheamă să disprețuim materia, ci să nu o absolutizăm. El ne cheamă să ne aducem aminte că viața noastră nu se sprijină pe bani sau pe pâine, ci pe Cuvântul Său viu și lucrător.
Atunci când ne vom muta nădejdea de la cele trecătoare la cele veșnice, iubirea de agoniseală se va topi în recunoștință, pofta fără măsură în pace, iar închiderea inimii față de aproapele în milostenie. Numai astfel vom putea trăi cu adevărat, nu doar biologic, ci duhovnicește, în lumina și iubirea lui Dumnezeu, Izvorul vieții celei adevărate.