În viața duhovnicească, omul nu merge niciodată pe un drum lipsit de primejdii. De la primele pagini ale Scripturii și până la mărturia Sfinților Părinți, ni se descoperă limpede faptul că existența noastră este o luptă neîncetată.
Nu o luptă cu oameni, ci cu puteri nevăzute, cu gânduri, cu patimi și cu înșelări care se strecoară adesea sub chip de bine. Psalmistul surprinde această realitate într-un strigăt scurt, dar profund: „Vrăjmașii care împrejur mă împresoară”.
Ce înseamnă însă acest „împrejur”? Cum ne împresoară vrăjmașii sufletului? Și mai ales, cum poate creștinul să rămână statornic în mijlocul acestei încercuiri nevăzute?
Sensul cuvântului „împrejur”
Potrivit tâlcuirii patristice, „împrejur” nu este un termen vag sau poetic, ci unul extrem de concret. El înseamnă din față, din spate, din stânga și din dreapta. Cu alte cuvinte, atacul vrăjmașului nu este parțial, ci total, urmărind să cuprindă sufletul din toate direcțiile, să-l slăbească și, în cele din urmă, să-l îndepărteze de Dumnezeu.
Această interpretare este formulată cu o adâncă finețe duhovnicească de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care arată că demonii nu acționează haotic, ci cu o strategie bine articulată, adaptată slăbiciunilor fiecărui om.
Atacul din față: amăgirea prin cele materiale
„Ne împresoară demonii din față, atunci când ne amăgesc prin aparențele celor materiale.”
Atacul din față este, adesea, cel mai vizibil și, paradoxal, cel mai acceptat. El se manifestă prin atracția exagerată față de bunurile materiale, confort, plăceri și siguranțe trecătoare. Nu materia în sine este rea, ci iluzia că ea poate oferi sens, fericire și împlinire deplină.
Demonii nu ne îndeamnă întotdeauna spre păcate grosolane, ci ne propun o viață „normală”, comodă, în care Dumnezeu este împins discret la margine. Omul ajunge astfel să-și construiască existența doar pe ceea ce vede și atinge, pierzând din vedere realitatea veșnică. Amăgirea este cu atât mai periculoasă cu cât se prezintă sub chipul firescului.
Atacul din spate: amintirea păcatului
„Din spate, când, prin zămislirea feluritelor cugete, stârnesc amintirea păcatului.”
Atacul din spate este mai subtil și mai dureros. El se leagă de trecutul omului, de rănile și căderile sale. Chiar și după pocăință, vrăjmașul încearcă să readucă în minte imaginile păcatului, nu pentru a vindeca, ci pentru a tulbura.
Amintirea păcatului poate lua forma nostalgiei, a regretului bolnăvicios sau a deznădejdii. Omul începe să creadă că trecutul său îl definește și că nu mai este vrednic de iertarea lui Dumnezeu. Astfel, ceea ce ar trebui să fie un prilej de smerenie se transformă într-o armă împotriva nădejdii.
Atacul din stânga: patimile trupești
„Din stânga, când tulbură sufletul prin patimile trupești cele neînfrânate.”
Stânga simbolizează dezechilibrul și lipsa de măsură. Aici se înscriu patimile trupești, care, lăsate necontrolate, ajung să stăpânească întreaga ființă. Trupul, creat bun de Dumnezeu, este transformat într-un stăpân aspru atunci când omul nu mai caută înfrânarea.
Patimile nu se manifestă doar prin fapte, ci mai ales prin gânduri și dorințe necurățite. Ele slăbesc voința, întunecă mintea și fac rugăciunea grea. Demonii cunosc puterea trupului asupra sufletului și folosesc această legătură pentru a tulbura pacea lăuntrică.
Atacul din dreapta: slava deșartă și mândria
„Iar din dreapta, când împresoară sufletul prin slava deșartă și prin mândrie.”
Atacul din dreapta este, poate, cel mai periculos, pentru că se ascunde sub aparența virtuții. Slava deșartă și mândria pot însoți chiar și faptele bune, transformându-le în pricină de cădere. Omul începe să se admire pe sine, să se compare cu alții și să creadă că este mai drept, mai credincios sau mai vrednic.
Mândria este rădăcina tuturor păcatelor și cea care l-a pierdut pe diavol însuși. Ea rupe legătura vie cu Dumnezeu, pentru că omul mândru nu mai simte nevoia harului. Totul devine realizare personală, iar mulțumirea de sine ia locul recunoștinței.
Încercuirea totală și libertatea omului
Din cele patru direcții, sufletul pare complet încercuit. Și totuși, omul nu este lipsit de apărare. Dumnezeu nu îngăduie niciodată o ispită mai mare decât puterea noastră. Harul divin este mereu prezent, dar cere conlucrarea liberă a omului.
Rugăciunea, trezvia minții, spovedania și împărtășirea sunt armele prin care creștinul poate sparge această încercuire. Nu prin forțe proprii, ci prin smerenie și chemarea Numelui lui Hristos.
Concluzie duhovnicească
Strigătul psalmistului: „Vrăjmașii care împrejur mă împresoară”, nu este unul al disperării, ci al conștientizării. El ne amintește că viața creștină nu este o plimbare liniștită, ci o veghe continuă. Înțelegând felul în care suntem atacați din față, din spate, din stânga și din dreapta, putem dobândi discernământ și smerenie.
Biruința nu stă în a nu fi ispitiți, ci în a nu ne despărți de Hristos atunci când ispitele ne înconjoară.
Iar acolo unde vrăjmașii împresoară, harul lui Dumnezeu deschide întotdeauna o cale de scăpare pentru sufletul care nădăjduiește în El.