Viața creștină este adesea înțeleasă, în mod superficial, ca un efort moral: a face binele, a evita răul, a imita comportamentele celor considerați oameni credincioși. Această perspectivă, deși pornește dintr-o intenție bună, rămâne incompletă și insuficientă pentru adevărata prefacere a omului.
Domnul Iisus Hristos, Izvorul vieții, nu doar model moral
Ortodoxia nu propune doar un cod etic sau un model exterior de comportament, ci o viață nouă, o renaștere duhovnicească realizată prin harul Duhului Sfânt, care se împărtășește credincioșilor prin Sfintele Taine ale Bisericii.
Asemănarea cu Domnul Iisus Hristos nu se împlinește prin simpla imitare a vieții Sale sau a vieții celor drepți, ci prin împărtășirea reală de viața Lui. Domnul Iisus Hristos nu este doar un exemplu moral, ci Izvorul vieții celei adevărate. De aceea, viața creștină nu poate fi redusă la o strădanie omenească, ci este, în esența ei, o lucrare dumnezeiască în om.
Limitele imitării morale
Imitarea vieții de creștin, în sensul adoptării unor moravuri curate, al respectării poruncilor și al unei conduite decente, arată dorința sinceră a omului de a se îndepărta de o viață stricată. Este un început necesar, dar nu suficient. Prin propriile puteri, omul nu poate depăși limitele firii căzute. Fără har, strădania morală rămâne fragilă, oscilantă și adesea lipsită de roadele mântuitoare.
Această imitare naturală poate crea chiar iluzia unei vieți duhovnicești autentice, fără ca omul să fi intrat cu adevărat în comuniune cu Domnul Iisus Hristos. În lipsa harului, virtuțile pot deveni simple obiceiuri morale, iar credința se poate transforma într-o ideologie sau într-un sistem etic. Ortodoxia însă vorbește despre o „prefacere” a omului, despre trecerea de la moarte la viață, de la omul vechi la omul cel nou.
Harul Duhului Sfânt, temelia vieții în Hristos
Adevărata asemănare cu Domnul Iisus Hristos se realizează prin harul Duhului Sfânt, care Se revarsă în mod real și lucrător prin dumnezeieștile Taine ale Bisericii. Harul nu este o simplă energie simbolică, ci prezența vie și lucrătoare a lui Dumnezeu în viața omului. Prin acest har, omul este curățit, luminat și sfințit.
Prin Botez, credinciosul se îmbracă în Hristos, moare împreună cu El față de păcat și învie împreună cu El pentru o viață nouă. Această realitate nu este una simbolică, ci ontologică: omul intră într-o nouă stare de existență. Mirungerea întărește această viață nouă prin darurile Duhului Sfânt, iar Euharistia o hrănește și o desăvârșește prin unirea reală cu Trupul și Sângele Domnului Iisus Hristos.
Astfel, viața creștină devine o viață eclezială, trăită în și prin Biserică, nu o experiență individualistă sau pur morală.
Mărturisirea credinței, dincolo de vremuri de prigoană
Istoria Bisericii arată limpede că deplina mărturisire a credinței nu a fost rodul unei simple imitări morale, ci al unei vieți trăite în har. Mucenicii Bisericii au împlinit cu acrivie mărturisirea credinței, nu prin forța caracterului lor, ci prin puterea harului dumnezeiesc care lucra în ei.
Un exemplu grăitor îl oferă noii mucenici din perioada turco-crației. Mulți dintre aceștia au fost răpiți de mici, forțați să se lepede de credință și lipsiți de conștiința propriei căderi, din pricina vârstei fragede. Când însă au ajuns la maturitate și au înțeles adevărul, conștiința lor s-a trezit cu putere. Pocăința lor nu a fost formală, ci adâncă și dureroasă.
Mulți s-au întors la credința creștină prin pocăință sinceră, unii alegând chiar calea monahismului. Cu toate acestea, râvna lor mărturisitoare nu s-a stins. Mustrarea conștiinței i-a împins pe mulți să se predea de bunăvoie tiranilor, mărturisind deschis credința și spălând prin chinuri și mucenicii lepădarea lor fără voie. Această putere nu vine din imitarea unui model, ci din lucrarea tainică a harului.
Răstignirea de voie, mucenicie lăuntrică
Calea mărturisirii nu se arată doar în vremuri de persecuție deschisă. După potolirea prigoanelor, Duhul Sfânt a călăuzit pe credincioși către alte forme de mucenicie: răstignirea de voie prin nevoință, lipsuri și lupte duhovnicești.
Asceza, postul, privegherea și lupta cu patimile nu sunt simple exerciții morale sau încercări de autoperfecționare. Scopul lor profund nu este dobândirea virtuților ca valori în sine, ci dragostea arzătoare pentru Domnul Iisus Hristos, Care ne-a iubit pe noi mai întâi. Nevoința autentică este răspunsul iubitor al omului la iubirea lui Dumnezeu.
Cei care, prin Botez, L-au îmbrăcat pe Hristos, au pătruns în mod conștient în taina morții și a Învierii Lui. Ca o consecință firească, se produce tăierea legăturii cu păcatul și o înnoire lăuntrică profundă. Abia în acest context se poate vorbi despre o imitare adevărată a lui Hristos, ca rod al harului, nu ca efort pur omenesc.
Sfintele Taine, izvorul vieții duhovnicești
Sfintele Taine nu sunt simple ritualuri sau tradiții religioase, ci lucrări dumnezeiești prin care omul se împărtășește de viața lui Dumnezeu. Prin ele, harul Duhului Sfânt lucrează în mod real în viața credinciosului, prefăcându-l din interior.
Spovedania restaurează comuniunea pierdută prin păcat, Euharistia întărește unirea cu Hristos, iar celelalte Taine susțin și sfințesc fiecare etapă a vieții. Fără această împărtășire constantă de har, viața creștină riscă să se reducă la o formă exterioară, lipsită de putere și adâncime.
De aceea, Biserica ne cheamă nu doar să „trăim frumos”, ci să trăim în Hristos. Nu este suficient să imităm viața de creștin; suntem chemați să devenim părtași vieții dumnezeiești.
De la imitare la viața în Hristos
Simpla imitare a moravurilor creștine este un început bun, dar nu poate aduce deplina prefacere a omului. Adevărata asemănare cu Domnul Iisus Hristos se realizează numai prin harul Duhului Sfânt, împărtășit prin dumnezeieștile Taine ale Bisericii. Numai astfel omul înaintează spre „măsura vârstei deplinătății lui Hristos” și trece, cu adevărat, de la moarte la viață.
Viața creștină nu este o imitație exterioară, ci o viață trăită în comuniune cu Dumnezeu, în Biserică, prin har. Numai pe această cale credinciosul poate deveni nu doar un imitator al lui Hristos, ci un purtător al vieții Lui în lume.