Motto: Credinţa vie şi nezdruncinată poate săvârşi mari minuni într-o clipită
Sfântul Ioan de Kronstadt
Femeia Siro-Feniciană sau Cananeanca: Lecția Umilinței și a Credinței Neclintite
Pericopa evanghelică a femeii siro-feniciene (Marcu 7, 24-30) sau a femeii cananeence (Matei 15, 21-28) este una dintre cele mai profunde pilde despre puterea credinței și despre pedagogia divină a smereniei. La o primă lectură, această întâmplare pare greu de înțeles, ba chiar scandalizează mintea modernă. Hristos pare să o respingă pe femeie, ba chiar o numește „cățea” (după sensul termenului „cățeluș” folosit în Evanghelie). De ce această aparentă umilire? Cum se împacă această atitudine cu iubirea nemărginită a Domnului? În lumina tâlcuirilor Sfinților Părinți, vom înțelege că această „umilire” a femeii nu este decât o lecție duhovnicească menită să dezvăluie credința neclintită și smerenia autentică.
Contextul istoric și cultural al întâlnirii
Domnul Iisus Hristos intră în părțile Tirului și Sidonului, un teritoriu păgân, locuit de fenicieni, neevrei. Aici Îi iese în întâmpinare o femeie, pe care evanghelistul Matei o numește „cananeancă” (Matei 15, 22), iar Marcu „siro-feniciană” (Marcu 7, 26). Ambele denumiri indică faptul că femeia nu era din poporul ales, ci aparținea lumii păgâne, idolatre. Totuși, aceasta vine și strigă cu insistență către Hristos: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un demon.” (Matei 15, 22).
Aici vedem un prim aspect esențial: această femeie păgână Îl recunoaște pe Hristos nu doar ca învățător sau profet, ci ca Mesia, numindu-L „Fiul lui David”. Deși păgână, ea are o cunoaștere a Adevărului pe care mulți evrei o respingeau.
Tăcerea Domnului și aparenta respingere
Răspunsul inițial al Domnului este uimitor: El nu-i răspunde nimic. Această tăcere divină este deja o încercare a credinței femeii. Mulți s-ar fi descurajat, considerând că Dumnezeu îi ignoră. Dar femeia nu se lasă. Insistă, strigă cu mai multă putere, până când ucenicii, exasperați, Îl roagă pe Hristos să o alunge.
În acel moment, Domnul îi răspunde: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.” (Matei 15, 24). Pare o nouă respingere, dar în realitate, este o confirmare a planului divin: Hristos venise întâi pentru Israel, poporul ales, care trebuia să fie lumină neamurilor.
Dar femeia nu se lasă descurajată nici de acest răspuns. Ea cade în genunchi și spune doar: „Doamne, ajută-mă!” (Matei 15, 25). În acest strigăt disperat vedem credința vie, smerenia totală și convingerea că numai Hristos o poate ajuta.
Momentul umilirii și scopul ei pedagogic
Și totuși, Hristos pare să meargă și mai departe în asprime: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor.” (Matei 15, 26). Aceste cuvinte par o insultă. În cultura evreiască, păgânii erau adesea numiți „câini”, un termen care desemna impuritatea lor spirituală.
Mulți cititori moderni se opresc aici și consideră acest răspuns ca fiind dur, chiar ofensator. Dar femeia înțelege altfel. Ea nu se revoltă, nu se simte jignită, nu protestează că este discriminată. Dimpotrivă, acceptă umilirea și răspunde cu o replică uimitoare prin smerenia și inteligența ei: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (Matei 15, 27).
Această replică face minuni. Hristos este profund mișcat și exclamă: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești!” (Matei 15, 28). Și fiica ei se vindecă pe loc.
Tâlcuirea Sfinților Părinți asupra acestei umiliri
Sfinții Părinți au văzut în această aparentă umilire un test pedagogic, o metodă prin care Hristos scoate la iveală credința autentică și smerenia desăvârșită a femeii.
Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că Hristos nu o respinge cu adevărat, ci vrea să o înalțe. Prin tăcere, prin refuz și apoi prin cuvintele aspre, El testează profunzimea credinței ei. Dacă femeia s-ar fi mâniat, ar fi arătat că nu era vrednică de darul cerut. Dar pentru că acceptă orice, fără să cârtească, și își păstrează nădejdea neclintită, primește răspunsul dorit.
Sfântul Augustin subliniază că smerenia ei este cheia izbăvirii. În timp ce fariseii și cărturarii se credeau drepți și Îl respingeau pe Hristos, această femeie, o păgână, acceptă chiar și statutul de „cățeluș” doar pentru a primi o fărâmă din harul Său. Și tocmai această atitudine o face vrednică de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Lecția pentru creștinii de astăzi
Această pericopă este un model pentru noi toți. Trăim într-o lume în care oamenii se simt adesea jigniți, în care orgoliul și dreptatea proprie primează, iar smerenia este considerată slăbiciune. Femeia cananeancă ne arată contrariul: smerenia autentică și credința neclintită sunt cheia harului lui Dumnezeu.
Uneori, Dumnezeu pare să tacă în fața rugăciunilor noastre, alteori parcă ne pune la încercare prin greutăți. Răspunsul corect nu este să ne răzvrătim sau să ne îndoim, ci să insistăm cu smerenie, așa cum a făcut această femeie. Când omul se smerește sincer și își pune toată nădejdea în Dumnezeu, primește mai mult decât a cerut.
Astfel, această întâlnire dintre Hristos și femeia cananeancă nu este o poveste despre umilire, ci despre înălțare. Nu este despre respingere, ci despre încercarea credinței. Și mai presus de toate, este o lecție despre faptul că nimeni nu este exclus de la mila lui Dumnezeu, atâta timp cât se apropie de El cu inimă smerită și credință tare.