În centrul Evangheliei se află o poruncă ce pare, omenește vorbind, imposibilă: iubirea vrăjmașilor.
Nu este un simplu sfat moral, nici o recomandare facultativă, ci o chemare directă la asemănarea cu Dumnezeu.
Domnul nostru Iisus Hristos spune limpede: „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. ” (Luca 6, 31-36).
Această poruncă este culmea vieții creștine. Numai prin rugăciuni și fapte bune pentru vrăjmașii și potrivnicii noștri, Atotmilostivul Dumnezeu poate să le topească și să dezrădăcineze spinii urii față de noi, făcându-i din vrăjmași, prieteni. Dar, mai înainte de toate, El topește spinii urii din propria noastră inimă.
Modelul suprem al iubirii: Domnul Iisus Hristos
Încă de la Crearea lumii, nimeni nu a dat o dovadă mai mare de iubire pentru oameni așa cum a făcut-o Mântuitorul. El, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, S-a întrupat „pentru noi și pentru a noastră mântuire”. Și nu doar că ne-a învățat iubirea vrăjmașilor, ci a trăit-o până la capăt, pe Cruce, rugându-Se: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”.
Aici se află diferența radicală dintre morala lumii și Sfânta Evanghelie. Lumea ne spune: răspunde cu aceeași monedă. Domnul Iisus Hristos ne spune: binecuvântează pe cel ce te prigonește. Lumea ne îndeamnă la revanșă; Domnul Iisus Hristos ne cheamă la milă.
Sfântul Apostol Pavel întărește această învățătură: „Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi.” (Romani 12, 14) și „Toate ale voastre cu dragoste să se facă.” (I Corinteni 16, 14).
Iar Sfântul Apostol Petru adaugă: „Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea.” (I Petru 3, 9).
Prin urmare, iubirea vrăjmașilor nu este o exagerare mistică, ci o poruncă apostolică, normativă pentru viața creștină.
Examenul iubirii
Dacă ne vom face o introspecție sinceră, vom vedea cât de puțin iubim chiar și pe cei apropiați nouă.
Ne iubim părinții? Ne iubim frații, prietenii, profesorii? Dacă ne cântărim iubirea după modelul lui Hristos, descoperim că iubirea noastră este adesea condiționată, selectivă, interesată.
Din pericopa evanghelică înțelegem că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc. Dar aceasta nu este măsura desăvârșirii. Dacă iubim doar pe cei ce ne fac bine, ce progres duhovnicesc realizăm? Care este diferența dintre noi și cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu?
Adevărata măsură a iubirii noastre se vede în raport cu cei care ne rănesc, ne nedreptățesc sau ne disprețuiesc. Acolo este examenul.
Cine sunt vrăjmașii noștri?
Adesea ne imaginăm vrăjmașii ca fiind cei care ne atacă fizic sau ne fac un rău evident. Dar, în realitate, vrăjmașii noștri sunt, de cele mai multe ori, cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care avem o părere proastă. Sunt cei care ne tulbură prin cuvintele lor, prin prezența lor, prin felul lor de a fi.
Vrăjmașul este, uneori, colegul care ne critică. Ruda care ne rănește cu o vorbă. Vecinul care ne enervează. Omul care ne contrazice. De multe ori, vrăjmășia nu începe din exterior, ci din interiorul nostru: din mândrie, din invidie, din slavă deșartă.
Prorocul spune limpede: „Ferește-te de rău și fă bine, caută pacea și o urmează pe ea.” (Psalmul 33, 13). Înainte de a cultiva iubirea, trebuie să smulgem răul din inimă. Iar începutul acestui drum este iertarea.
Iertarea, piatra de temelie
Nu putem iubi dacă nu iertăm. Iertarea este temelia pe care se zidește iubirea. Spunem adesea: „Nu pot să-l iert, pentru că este mândru.” Dar noi cum suntem? Nu cumva mândria noastră este rănită? Nu cumva egoismul nostru este cel care cere satisfacție?
Ieromonahul Savatie Baștovoi, în cartea sa „A iubi înseamnă a ierta”, arată că începutul binelui este îndepărtarea de la rău. Înainte de a iubi, să încercăm măcar să nu urâm. Aceasta este prima treaptă. Să ne oprim gândurile de judecată. Să nu alimentăm resentimentele. Să ne rugăm pentru cel care ne-a rănit.
Iertarea nu înseamnă aprobarea răului, ci refuzul de a lăsa răul să ne otrăvească sufletul. Ea este o eliberare.
Riscurile unei iubiri greșit înțelese
Există și riscul unei iubiri înțelese superficial. Unii cred că iubirea înseamnă doar a da bani sau a face gesturi exterioare. Alții cred că iubirea înseamnă să asculți pe toată lumea, indiferent de consecințe.
Dar iubirea creștină nu este sentimentalism și nici imprudență. Ea este lucrare a harului. Cel care își împarte averea fără discernământ poate ajunge în neputință. Cel care încearcă să mulțumească pe toți poate cădea în păcate și încurcături.
De aceea trebuie să mergem la esență: la curățirea inimii. Dacă inima este curată, faptele vor fi și ele curate. Dacă înlăturăm invidia, slava deșartă, dorința de a ne impune, iubirea va începe să prindă rădăcini.
Iubirea ca experiență a lui Dumnezeu
Marele scriitor Fiodor Dostoievski îndemna: „Străduiți-vă să-i iubiți cu tot sufletul și necontenit pe cei apropiați. Pe măsură ce veți fi tot mai mulțumiți de efectul acestei iubiri necondiționate față de oameni, vă veți convinge de existența lui Dumnezeu”.
Iubirea nu este doar o virtute morală, ci o experiență teologică. Prin iubire Îl descoperim pe Dumnezeu. Părintele Alexander Schmemann spunea că iubirea creștină este imposibilitatea posibilă de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi el.
Aceasta este marea taină: în vrăjmașul meu se ascunde chipul lui Hristos. Dumnezeu, în iconomia Sa, a îngăduit ca acel om să intre în viața mea. Poate pentru a mă smeri. Poate pentru a mă învăța răbdarea. Poate pentru a-mi oferi șansa de a iubi cu adevărat.
„Fiți milostivi!”
La finalul textului evanghelic, Domnul rostește cuvântul care sintetizează totul: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”(Luca 6, 36).
La temelia lumii se află un Tată Creator, Milostiv și Bun. El face să răsară soarele peste cei buni și peste cei răi. El nu iubește selectiv. El nu iubește condiționat. El iubește deplin.
Dacă vrem să fim fiii Lui, trebuie să ne asemănăm Lui. Iubirea vrăjmașilor nu este doar o performanță morală, ci un semn al filiației divine. „Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.” (Luca 6, 35).
Cum lucrăm concret această poruncă?
– Prin rugăciune pentru vrăjmași. Să-i pomenim pe nume în rugăciune. Chiar dacă la început o facem cu efort, harul va lucra.
– Prin refuzul răzbunării. Să nu răspundem cu aceeași monedă. Să întrerupem lanțul răului.
– Prin bine concret. O vorbă bună, un ajutor discret, o atitudine calmă.
– Prin lupta cu gândurile. Să nu lăsăm mintea să construiască scenarii de ură.
– Prin iertare repetată. Iertarea nu este un act unic, ci o stare cultivată.
La început poate părea imposibil. Dar iubirea vrăjmașilor nu este o performanță psihologică, ci o lucrare a harului. Dacă Îl cunoaștem pe Dumnezeu, vom putea iubi. Dacă nu Îl cunoaștem, porunca va rămâne un ideal abstract.
Examenul iubirii
„Dacă iubiți pe cei ce vă iubesc pe voi, ce răsplată aveți?”, ne întreabă Domnul. Aici se află examenul nostru zilnic, în familie, la serviciu și în societate.
Vrăjmașii sunt adesea oglinzile neputințelor noastre și prilej de creștere duhovnicească. Prin rugăciune și fapte bune, Dumnezeu poate topi ura din inimile noastre și poate aduce pace.
Iubirea vrăjmașilor este semnul maturității spirituale și al asemănării cu Dumnezeu. Să ne străduim, așadar, să iertăm și să nu urâm, pentru a deveni cu adevărat fii ai Tatălui Celui Milostiv.