În nevoința duhovnicească a vieții creștine, există ispite care rănesc trupul și ispite care zdrobesc sufletul.
Dintre acestea, gândurile de hulă împotriva lui Dumnezeu se numără printre cele mai cumplite și mai greu de purtat. Ele vin pe neașteptate, fără voia omului, adeseori în ceasurile cele mai sfinte: la rugăciune, la citirea Scripturii, la Sfânta Liturghie sau chiar înaintea primirii Sfintei Împărtășanii.
Puterea lor nu stă atât în conținutul lor, cât în tulburarea, rușinea și deznădejdea pe care le seamănă în suflet.
Textul de față, întemeiat pe învățătura patristică a lui Anastasie Sinaitul, își propune să lumineze această luptă nevăzută, să arate originea acestor gânduri și, mai ales, să ofere mângâiere și nădejde celor încercați, arătând că asemenea ispite nu sunt semn al lepădării de Dumnezeu, ci, adeseori, dovadă a unei lupte duhovnicești reale.
Caracterul cumplit al gândurilor hulitoare
Cel mai dureros aspect al acestei ispite este tăcerea în care se afundă omul încercat. Cel ispitit nu îndrăznește să mărturisească gândul nimănui, socotind că este singurul din lume care a ajuns la o asemenea cădere.
Dacă ar fi vorba de un păcat vădit, chiar și foarte grav, omul ar căuta spovedania și sfatul aproapelui. Dar în fața hulei, sufletul se închide în sine, temându-se de judecata oamenilor și de osânda lui Dumnezeu.
Această tăcere naște o suferință adâncă. Mulți dintre cei loviți de astfel de gânduri ajung la o întristare fără margini, la descurajare și chiar la deznădejde.
Chipul li se schimbă, trupul li se veștejește, iar sufletul este cuprins de o frică permanentă, ca și cum ar fi săvârșit un păcat de neiertat. Neînțelegerea caracterului străin al acestor gânduri îi face să creadă că Dumnezeu Însuși îi respinge.
Momentul și forma apariției ispitei
Gândurile de hulă apar, paradoxal, tocmai în momentele de maximă apropiere de Dumnezeu. Ele se strecoară în vremea rugăciunii, a postului, a citirii celor sfinte sau la apropierea de Sfintele Taine. Cugetele sunt rușinoase, necurate, fără Dumnezeu, uneori chiar împotriva celor mai sfinte realități ale credinței.
Din pricina acestor atacuri, unii creștini ajung să se socotească nevrednici de numele de creștin, alții se opresc de la Sfânta Împărtășanie, iar unii, biruiți de deznădejde, ajung până la gânduri de sinucidere.
Toate acestea se petrec dintr-o interpretare greșită a cuvântului Domnului despre hula împotriva Duhului Sfânt, cuvânt înțeles literal și fără discernământ duhovnicesc.
Originea gândurilor hulitoare
Sfinții Părinți arată că aceste gânduri au două cauze principale. Unora le vin din mândrie, Dumnezeu îngăduind ispita pentru smerirea sufletului.
Altora, care sunt evlavioși și iubitori de Dumnezeu, le vin din pizma diavolului. Vrăjmașul nu suportă dragostea sinceră a omului pentru Dumnezeu și caută să o zdrobească prin cea mai rușinoasă ispită.
Această realitate este confirmată de faptul că până și marii nevoitori ai pustiei, pustnici încercați și cuvioși cu viață aleasă, au fost asaltați de asemenea gânduri. Ispita nu este semn al depărtării de Dumnezeu, ci adeseori dovadă a unei lupte reale cu vrăjmașul.
Este cu putință să hulim pe Dumnezeu fără voia noastră?
Întrebarea fundamentală pe care o ridică această ispită este următoarea: cum poate cineva să se închine lui Dumnezeu și, în același timp, să Îl hulească? Cum poate omul care Îl slăvește pe Dumnezeu, care suferă pentru El, care Își pune viața pentru credință, să fie hulitor?
Răspunsul este limpede: acest lucru este cu neputință. Nimeni nu poate sluji lui Dumnezeu și, în același timp, să-L hulească cu voia sa. Dacă aceste cuvinte ar fi ale sufletului nostru, ele s-ar revărsa și prin gură. Dar, dimpotrivă, omul ar prefera să moară decât să rostească asemenea hule. Aceasta dovedește că ele nu sunt rodul inimii, ci săgeți aruncate de diavol.
Deosebirea dintre patimile proprii și gândurile străine
Patimile care izvorăsc din noi, precum: mânia, curvia, invidia, lăcomia, iubirea de arginți, sunt în puterea noastră. Le putem primi sau respinge, le putem cultiva sau omorî. Pentru acestea vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu.
Gândul hulitor însă este străin de firea noastră duhovnicească. El este demonic și nu poate fi împiedicat prin simpla voință omenească. Pentru ceea ce nu stă în puterea noastră nu suntem vinovați și nu suntem osândiți. Dumnezeu judecă numai cele asupra cărora am avut stăpânire.
Pericolul adevărat: deznădejdea
Diavolul, fiind duh netrupesc, aruncă aceste cuvinte în „urechile” sufletului nostru, fără consimțământul nostru. Omul, crezând că ele sunt ale sale, se tulbură, se sfâșie lăuntric, își pierde pacea și nădejdea. Adevărata victorie a vrăjmașului nu este gândul hulitor, ci deznădejdea care urmează.
De aceea, cel ispitit trebuie să știe că lupta sa nu este pierdută atâta timp cât rămâne în credință și nu se desparte de Dumnezeu.
Mărturii patristice mângâietoare
Tradiția Bisericii ne oferă exemple grăitoare. Un părinte din Schit, chinuit de aceste gânduri, a venit la Petru al Alexandriei, care l-a încredințat că este nevinovat și că ispita este lucrarea diavolului. Acesta i-a relatat, la rândul său, mărturia marelui mărturisitor Pafnutie, care, chiar în timpul chinurilor muceniciei, era atacat de hule, dar le lepăda cu hotărâre, socotindu-le ale vrăjmașului.
La fel, fericitul Pamvo a primit de la Dumnezeu însuși încredințarea că nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcate străine, ci să se îngrijească de faptele sale.
Singura cale de izbăvire
Sfinții Părinți sunt unanimi: singura cale de izbăvire este disprețuirea acestor gânduri. Ele nu trebuie analizate, discutate sau combătute prin dialog interior. Trebuie tratate ca nimic, ca un zgomot străin, ca o minciună lipsită de putere.
Rugăciunea smerită, continuarea vieții sacramentale și nădejdea în mila lui Dumnezeu sunt armele adevărate ale creștinului.
Lupta cu gândurile hulitoare și mila lui Dumnezeu
Gândurile de hulă nu sunt semn al lepădării de Dumnezeu, ci dovada unei lupte duhovnicești reale. Ele sunt ale diavolului, nu ale sufletului credincios. Creștinul este chemat să nu deznădăjduiască, să nu se îndepărteze de Biserică și să lase judecata în mâinile lui Dumnezeu, Care cunoaște inimile tuturor.
A noastră să fie credința, răbdarea și nădejdea. A lui Dumnezeu este mila. Amin.