În viața duhovnicească a creștinului ortodox există păcate care par mici, dar care pot avea urmări foarte grele asupra sufletului.
Unul dintre acestea este cârtirea. Mulți oameni socotesc cârtirea drept o simplă nemulțumire omenească, o reacție firească la necazuri sau nedreptăți.
Însă Sfinții Părinți arată că ea este o boală adâncă a inimii, o rană a credinței și o primejdie reală pentru mântuire. De aceea, îndemnul duhovnicesc este limpede: păziți-vă de cârtire!
Cârtirea, izvor al tulburării sufletești
Mai folositor și mai liniștitor este să ne învinuim în toate și pentru toate pe noi înșine, nu pe ceilalți. Acesta este un principiu fundamental al vieții creștine. Atunci când omul dă vina pe alții pentru necazurile sale, sufletul i se umple de tulburare, mânie și nemulțumire. Dar când se cercetează pe sine cu smerenie, află pace.
Cârtirea nu aduce niciodată liniște. Ea aprinde focul nemulțumirii și al judecării aproapelui. Dintr-un cuvânt rostit cu supărare se naște altul mai greu, apoi altul, iar în cele din urmă sufletul se întunecă. Omul începe să vadă peste tot nedreptate, lipsă de dragoste și motive de revoltă. Astfel pierde harul lui Dumnezeu, care locuiește numai în inimile smerite și mulțumitoare.
Stareții de la Optina spuneau că trebuie să ne păzim mai ales de cârtirea îndreptată împotriva Proniei lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai primejdioasă formă, fiindcă lovește direct în credință. Dumnezeu, prin Maica Domnului și prin iconomia Sa tainică, rânduiește toate spre folosul nostru sufletesc, chiar dacă noi nu înțelegem.
În lașitatea noastră omenească, ne răzvrătim adesea fără rost și ne mâhnim fără chibzuință pentru cele care, în realitate, sunt medicamente pentru mântuirea noastră.
Cârtirea și mândria
Părinții spun limpede: cârtirea față de Dumnezeu vine mai ales din partea oamenilor mândri sau nebuni duhovnicește. Mândria nu poate primi încercarea, fiindcă mândria socotește că i se cuvine binele, sănătatea, succesul, liniștea și aprecierea celorlalți. Când acestea lipsesc, omul mândru se revoltă.
Omul smerit însă spune:
„Fie voia Ta, Doamne, cu mine, păcătosul.”
Această rugăciune simplă zdrobește cârtirea. Ea aduce pace chiar în mijlocul suferinței. Creștinul știe că tihna deplină nu este făgăduită pe pământ, ci în veacul viitor. Aici avem osteneală, ispite, încercări și lupte. Fericit este omul care va răbda până la sfârșit.
Cum lucrează diavolul prin cârtire
Sfânta Tradiție ne învață că avem un vrăjmaș cumplit: diavolul, care caută să strice tot binele. El l-a mințit pe Adam în Rai, insuflându-i neascultarea. I-a promis dumnezeirea, dar i-a adus căderea. Adam a gustat din pomul oprit, a cunoscut răul și a pierdut binele.
Aceeași lucrare o face diavolul și astăzi. Când Dumnezeu îngăduie suferințe spre îndreptarea noastră, vrăjmașul încearcă să ne fure folosul lor. Nu poate opri întotdeauna necazul, dar încearcă să ne strice sufletul în timpul necazului.
Cum?
Ne șoptește gânduri de cârtire:
– „De ce tocmai mie?”
– „Unde este Dumnezeu?”
– „Nu merit asta.”
– „Viața este nedreaptă.”
Astfel, în loc ca suferința să devină scară spre Dumnezeu, ea devine prilej de îndepărtare de El. Omul rămâne și cu necazul, dar pierde și răsplata. Vrăjmașul își atinge astfel un îndoit scop: suferim aici, iar dacă murim în nemulțumire și hulă, ne primejduim și veșnicia.
Cârtirea, bruma care distruge roadele
Arhimandritul Serafim Alexiev folosește o imagine foarte sugestivă: cârtirea este ca bruma de toamnă care distruge toată truda grădinarilor. Grădinarul muncește luni întregi. Sapă, udă, îngrijește, plivește. Roadele cresc frumoase. Dar dacă vine o singură noapte cu brumă, toată osteneala poate fi pierdută.
La fel și în viața duhovnicească. Omul postește, se roagă, face milostenie, se spovedește, se luptă cu patimile. Dar dacă lasă cârtirea să intre în inimă, ea poate amărî toate roadele. O singură nemulțumire persistentă poate distruge pacea acumulată în ani de nevoință. Mulți cred că acest păcat este mic. Dar urmările lui sunt foarte mari.
Din cârtire se naște:
- judecarea aproapelui,
- lipsa de recunoștință,
- pierderea răbdării,
- întristarea fără nădejde,
- răzvrătirea,
- uneori chiar hula împotriva lui Dumnezeu.
Primejdia cârtirii în suferință
Există oameni care duc ani de boală cu răbdare. Se roagă, plâng, se smeresc, rabdă. Dar uneori, după mult timp, dacă ascultă gândurile vrăjmașului, încep dintr-odată să cârtească. Se supără pe Dumnezeu. Devin nemulțumiți. Întreabă cu revoltă: „De ce nu mă vindecă?” Unii ajung chiar la cuvinte grele.
Prin aceasta nu-și ușurează suferința, ci o îngreunează. Pierd liniștea și își pun sufletul în primejdie. Dacă nu se pocăiesc, acest păcat devine foarte greu. De aceea, lupta cea mare nu este doar împotriva necazului, ci împotriva cârtirii din necaz.
Leacul: smerenia și mulțumirea
Cum ne putem păzi de cârtire?
1. Să ne învinuim pe noi înșine
Nu în sens bolnăvicios, ci duhovnicesc. Să spunem: „Doamne, păcatele mele sunt multe. Dacă primesc această încercare, este spre curățirea mea.”
2. Să mulțumim pentru toate
Mulțumirea este arma cea mai puternică împotriva cârtirii. Chiar și o rugăciune simplă:
„Slavă lui Dumnezeu pentru toate.”
3. Să ne amintim că Dumnezeu vede mai departe decât noi
Noi vedem clipa. Dumnezeu vede veșnicia.
4. Să nu comparăm viața noastră cu a altora
Comparația naște nemulțumire. Fiecare are crucea lui, potrivită pentru mântuirea lui.
5. Să ne gândim la Domnul Iisus Hristos
Domnul a fost batjocorit, bătut, răstignit și nu a cârtit. El este modelul răbdării desăvârșite.
Frumusețea sufletului care nu cârtește
Un suflet care nu cârtește devine luminat. Chiar dacă are necazuri, el răspândește pace. O astfel de persoană inspiră încredere, liniște și credință. Oamenii simt imediat când cineva este împăcat cu voia lui Dumnezeu. Nu vorbește mult despre credință, dar o trăiește. Această stare nu vine din fire, ci din exercițiu duhovnicesc.
Se dobândește prin:
- rugăciune zilnică,
- spovedanie sinceră,
- împărtășire cu Sfintele Taine,
- citirea Scripturii,
- răbdarea încercărilor mici.
Cine rabdă lucrurile mici fără cârtire va putea răbda și încercările mari.
Cârtirea pare un păcat mic, dar poate deveni o mare primejdie pentru suflet
Ea distruge pacea, întunecă mintea și răpește folosul suferințelor. Este bruma care strică roadele ostenelii duhovnicești.
De aceea, Biserica ne cheamă la smerenie, răbdare și încredere în Pronia lui Dumnezeu. Să primim toate cu credință și să spunem mereu:
„Doamne, știi mai bine decât mine ce îmi este de folos. Fie voia Ta.”
Cel ce învață această rugăciune din inimă nu va mai fi rob al cârtirii, ci fiu al nădejdii. Iar cel ce rabdă cu credință va descoperi că, dincolo de orice încercare, Dumnezeu pregătește pentru el nu pierzanie, ci mântuire, nu pedeapsă, ci vindecare, nu întuneric, ci lumină veșnică.