Creștinismul nu este o simplă religie morală, ci o viață trăită în adevăr.
Una dintre cele mai tulburătoare și mai greu de acceptat învățături ale Evangheliei este răsturnarea ierarhiilor omenești. Lumea apreciază puterea, prestigiul, funcțiile și recunoașterea publică. Domnul Iisus Hristos, însă, arată o altă scară a valorilor: ,,Cine se va înălța pe sine se va smeri, și cine se va smeri pe sine se va înălța”.(Matei 23, 12)
Această inversare a logicii lumești se află în centrul pericopei din Sfânta Evanghelie după Matei (23, 1–12), în care Domnul Iisus Hristos vorbește despre farisei și cărturari. Cuvintele Sale nu sunt doar o critică adresată unor personaje istorice, ci o avertizare permanentă pentru orice om religios, din orice epocă. Fariseismul nu aparține doar trecutului; el poate deveni o realitate dureroasă și astăzi, chiar în viața Bisericii.
„Scaunul lui Moise”, autoritate fără viață
Domnul începe prin a recunoaște autoritatea cărturarilor și a fariseilor: „Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise”. Această afirmație este esențială. Domnul Iisus Hristos nu contestă rânduiala, nu instigă la revoltă și nu disprețuiește Legea. „Scaunul lui Moise” simbolizează continuitatea tradiției și responsabilitatea de a transmite voia lui Dumnezeu poporului.
De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos spune limpede: „Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac.”. (Matei 23, 3). Aici se află ruptura gravă: separarea dintre cuvânt și faptă, dintre autoritate și trăire.
Fariseul este omul care predică adevărul, dar nu îl trăiește. El poate avea o funcție legitimă, un discurs corect, o aparență respectabilă, dar viața lui nu confirmă cuvintele. Această contradicție este începutul ipocriziei religioase.
Credința fără viață, chipul nevăzut al fariseismului
Această acuzație a Domnului Iisus Hristos rămâne una dintre cele mai grele și mai actuale. Fariseismul nu înseamnă lipsă de credință, ci credință fără viață. Nu este necredință, ci deformarea credinței.
În viața de zi cu zi, acest lucru se traduce adesea prin vorba amară: „Fă ce zice preotul, nu ce face preotul”. Deși poate conține un adevăr dureros, această expresie devine periculoasă atunci când este folosită pentru judecată sau autojustificare. Domnul Iisus Hristos nu îi învață pe oameni să disprețuiască slujitorii, ci să nu-și modeleze păcatele după păcatele altora.
Judecarea aproapelui devine o formă subtilă de fariseism invers: „dacă el greșește, atunci și eu sunt îndreptățit”. Astfel, păcatul altuia ajunge să fie scuză pentru păcatul propriu. În realitate, fiecare va răspunde pentru sine înaintea lui Dumnezeu.
Sarcini grele pentru alții, ușurință pentru sine
Un alt reproș dur adus fariseilor este acela că pun poveri grele pe umerii oamenilor, fără să le poarte ei înșiși. Ei cer, dar nu ajută; impun, dar nu se implică; judecă, dar nu miluiesc.
Această atitudine nu ține doar de trecut. Și astăzi există riscul de a deveni „farisei post-factum”: oameni care cer mult, dar oferă puțin; care dau sfaturi, dar nu exemplu; care vor rigoare de la alții, dar îngăduință pentru sine.
Creștinismul nu este o religie a constrângerii, ci a asumării. Nimeni nu are dreptul să ceară altuia o nevoință pe care el însuși nu o trăiește, sau o moralitate pe care nu o cultivă în propria inimă.
Slava deșartă și religia spectacolului
Domnul Iisus Hristos continuă prin a descrie comportamentul exterior al fariseilor: își lățesc filacteriile, își măresc ciucurii hainelor, caută locurile dintâi la ospețe și salutările respectuoase din piețe. Problema nu este gestul în sine, ci motivația: dorința de a fi văzuți și admirați.
Aici religia se transformă în spectacol. Credința nu mai este trăită înaintea lui Dumnezeu, ci afișată înaintea oamenilor. Este o ispită extrem de actuală, mai ales într-o lume a imaginii, a validării publice și a aparențelor. Fariseul trăiește pentru privirea celuilalt, nu pentru judecata lui Dumnezeu.
„Voi toți sunteți frați”, demnitate și smerenie
Domnul Iisus Hristos oferă alternativa: fraternitatea. „Voi însă să nu vă numiţi rabbi, că unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi.”( Matei 23, 8). Nu desființează rolurile sociale sau slujirile, ci le reașază în adevăr. Unicul Învățător este Hristos, unicul Tată absolut este Dumnezeu.
Această conștiință a egalității în demnitate a fost vie în Biserica primară, unde credincioșii se numeau „frați”. Nu era o formulă sentimentală, ci o realitate eclesială. Orice autoritate autentică în Biserică este slujire, nu dominație.
Cel mai mare este slujitorul tuturor
Evanghelia se încheie cu cheia întregului mesaj: „ Şi care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru.”(Matei 23, 11). În creștinism, mărirea nu este privilegiu, ci cruce. Funcțiile înalte nu sunt recompense, ci poveri asumate pentru binele altora.
Cine caută funcția pentru slavă devine fariseu. Cine o primește cu teamă și responsabilitate se apropie de adevărata slujire. Aceasta este marea diferență dintre logica lumii și logica Evangheliei.
O oglindă pentru fiecare dintre noi
Fariseii de ieri nu sunt doar personaje ale istoriei biblice. Ei sunt o oglindă. Nu pentru a-i judeca pe alții, ci pentru a ne cerceta pe noi înșine. Fariseismul începe acolo unde cuvântul nu mai este susținut de viață, unde credința devine decor, iar smerenia este doar mimată.
Domnul Iisus Hristos nu condamnă, ci cheamă. Nu distruge, ci vindecă. Chemarea Sa rămâne aceeași: smerenie, adevăr, slujire. Numai pe această cale omul se înalță cu adevărat, pentru că nu se mai sprijină pe sine, ci pe Dumnezeu, Care caută nu dreptatea omenească, ci dreptatea adevărată.