Într-o lume aflată într-o continuă schimbare, în care valorile sunt adesea puse la încercare, iar legăturile dintre oameni devin tot mai fragile, întrebarea «Ce reprezintă familia pentru noi?» capătă o importanță aparte.
Pentru creștinul ortodox, familia nu este doar o instituție socială, nici o simplă formă de conviețuire, ci o realitate duhovnicească profundă, întemeiată de Dumnezeu și sfințită prin harul Său.
Ne punem, așadar, această întrebare esențială: pentru noi ce este familia? Este doar o asociere bazată pe afecțiune și interese comune? Sau este o lucrare dumnezeiască, o taină sfântă în care soțul și soția sunt uniți prin voia lui Dumnezeu?
Familia, lucrare a lui Dumnezeu
În învățătura Bisericii Ortodoxe, căsătoria nu este un simplu contract între două persoane, ci o Taină. Prin Taina Cununiei, Dumnezeu Însuși unește pe bărbat și pe femeie într-o comuniune de iubire, responsabilitate și jertfă.
Această unire nu este întâmplătoare, ci are un scop: sfințirea reciprocă și creșterea împreună în Hristos.
Familia este, astfel, un spațiu al lucrării harului, o „mică biserică”, în care se trăiește credința zi de zi.
În cadrul ei, soții sunt chemați să se ajute unul pe altul pe calea mântuirii, să se roage împreună, să se sprijine în încercări și să se bucure în clipele de lumină.
În această perspectivă, familia devine o icoană vie a prezenței Sfintei Treimi în lume: iubirea Tatălui, jertfa Fiului și lucrarea Duhului Sfânt se reflectă în relația dintre soți și dintre părinți și copii.
Taina căsătoriei și legătura cu Biserica
Sfânta Scriptură ne arată că legătura dintre soț și soție este mai mult decât una firească. Ea are un caracter tainic și simbolic. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.” (Efeseni 5, 31-32).
Prin aceste cuvinte, apostolul ne descoperă faptul că relația dintre soț și soție este o imagine a legăturii dintre Hristos și Biserică. Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul Său. În mod asemănător, în familie, soțul și soția sunt chemați să trăiască în unitate, iubire și dăruire reciprocă.
Această analogie ne arată că viața de familie nu poate fi trăită autentic fără Hristos. Fără rugăciune, fără participare la viața liturgică și fără ascultare de poruncile lui Dumnezeu, familia riscă să se transforme într-o simplă structură formală, lipsită de profunzime duhovnicească.
Familia ca „biserica din casă”
Atunci când suntem soți, înțelegem oare că reprezentăm Biserica? Înțelegem că suntem chemați să-L reprezentăm pe Hristos în lume prin viața noastră? Aceste întrebări nu sunt retorice, ci ne provoacă la o reflecție profundă.
Biserica ne învață că familia este „biserica din casă”. În ea se învață rugăciunea, răbdarea, iertarea și dragostea jertfelnică. Copiii deprind primele noțiuni despre credință nu din cărți, ci din exemplul părinților. Felul în care tatăl și mama se raportează unul la altul, felul în care vorbesc, se respectă și se iartă, devine pentru copii o lecție vie de teologie practică.
Dacă în familie lipsește Hristos, dacă lipsește rugăciunea și viața sacramentală, atunci se instalează treptat dezbinarea, egoismul și indiferența. De aici pornesc multe dintre rănile societății contemporane.
Criza familiei și cauzele ei
Astăzi, asistăm la o criză profundă a familiei. Divorțul, avortul, destrămarea relațiilor, lipsa responsabilității parentale și îndepărtarea de valorile morale sunt realități dureroase. De multe ori, ne limităm la a condamna aceste fenomene, fără a căuta adevăratele lor cauze.
Răul nu apare din senin. El este rodul unei slăbiri treptate a vieții duhovnicești. Atunci când familia încetează să mai fie un spațiu al rugăciunii și al comuniunii cu Dumnezeu, apare o întunecare a minții și o răcire a inimii.
Avortul, de exemplu, nu este doar o problemă morală, ci și una spirituală. El reflectă pierderea sensului sacru al vieții. Divorțul nu este doar un eșec relațional, ci adesea consecința lipsei de răbdare, de jertfă și de credință.
Înțelegând cauzele, nu diminuăm gravitatea faptelor, dar putem lucra la vindecare. Studiind rădăcinile răului, putem preveni efectele lui.
Copiii, dar și responsabilitate
În viziunea ortodoxă, copiii sunt un dar al lui Dumnezeu și o mare responsabilitate. Nașterea și creșterea lor nu reprezintă doar o împlinire biologică, ci o chemare la colaborare cu Dumnezeu în lucrarea creației.
Lipsa copilului poate fi o durere profundă pentru soți, dar nu trebuie privită ca o lipsă a valorii lor înaintea lui Dumnezeu. Familia nu se definește exclusiv prin numărul copiilor, ci prin calitatea vieții duhovnicești. Totuși, acolo unde Dumnezeu dăruiește copii, părinții sunt chemați să-i crească „întru certarea și învățătura Domnului”.
Educația creștină începe în familie. Ea presupune nu doar cuvinte, ci mai ales exemplu personal: rugăciune, participare la Sfânta Liturghie, spovedanie, împărtășanie și viață morală.
Responsabilitatea personală și răspunsul lăuntric
Toate întrebările legate de familie: despre iubire, jertfă, credință și responsabilitate, nu pot primi un răspuns superficial. Ele nu așteaptă un verdict din exterior, ci o asumare din interiorul fiecăruia.
Fiecare soț, fiecare părinte este chemat să se întrebe sincer: trăiesc eu familia mea ca pe o taină sfântă? Îl pun pe Hristos în centrul vieții mele? Mă jertfesc pentru cei de lângă mine? Învăț să iert, să rabd și să iubesc necondiționat?
Răspunsul la aceste întrebări nu se dă prin vorbe, ci prin viață.
Pentru creștinul ortodox, familia nu este doar un cadru social, ci o chemare la sfințenie
Ea este locul în care iubirea devine jertfă, unde credința se transformă în faptă și unde omul învață să-L întâlnească pe Dumnezeu prin aproapele său.
Familia este icoana vie a Bisericii, școala iubirii și spațiul în care se zidește viitorul spiritual al societății. Numai printr-o viață duhovnicească autentică, prin rugăciune și prin asumarea responsabilității personale, familia își poate redobândi demnitatea și frumusețea rânduită de Dumnezeu.