Viaţa duhovnicească este o luptă continuă între omul cel vechi şi omul cel nou, între patimi şi har, între voia proprie şi voia lui Dumnezeu.
Boala ascunsă a sufletului
Sfinţii Părinţi spun că rădăcina tuturor patimilor este egoismul, iar din el se nasc mândria, neascultarea, judecarea aproapelui şi împietrirea inimii. De aceea, cuvântul duhovnicesc spune limpede: nu există vreun rău mai mare decât egoismul, pentru că el dă naştere la toate ispitele şi necazurile şi îl desparte pe om de Dumnezeu.
Egoismul este o boală ascunsă, care nu se vede uşor, dar care poate distruge întreaga viaţă duhovnicească. Omul poate părea credincios, poate face fapte bune, dar dacă în inima lui trăieşte voia proprie şi iubirea de sine, toate acestea îşi pierd valoarea. Numai smerenia, dragostea şi pocăinţa pot vindeca sufletul şi îl pot face vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu.
Sfinţii din Sfântul Munte Athos ne îndeamnă cu putere să luptăm împotriva egoismului, pentru că acesta este cel mai mare duşman al mântuirii.
Egoismul, rădăcina tuturor ispitelor
Părinţii duhovniceşti spun că egoismul este începutul tuturor căderilor. Când omul îşi pune voia lui mai presus de voia lui Dumnezeu, atunci începe rătăcirea. Aşa a căzut Adam, aşa au căzut îngerii răzvrătiţi şi aşa cade fiecare om care nu vrea să se smerească.
Cuvântul athonit spune:
„Nu există vreun rău mai mare decât egoismul. El dă naştere la toate ispitele şi necazurile şi vai de cel atins de el, îl va deforma.”
Egoismul deformează sufletul, pentru că îl face pe om să trăiască doar pentru sine. Nu mai vede nevoia aproapelui, nu mai simte prezenţa lui Dumnezeu, nu mai primeşte sfat şi nu mai suportă mustrarea. Din această stare se nasc certurile, supărările, despărţirile şi răceala dintre oameni.
Omul egoist crede că are dreptate în toate. Nu se cercetează pe sine, nu se pocăieşte şi nu se smereşte. De aceea, rămâne departe de harul lui Dumnezeu, chiar dacă face lucruri bune în ochii oamenilor.
Faptele fără smerenie nu au valoare
Viaţa creştină nu înseamnă doar fapte, ci mai ales duh. Dumnezeu nu caută numai ceea ce facem, ci cum facem. Dacă faptele sunt făcute din mândrie, din dorinţa de laudă sau din voia proprie, ele nu au răsplată.
Avva Efrem din Sfântul Munte Athos spune:
„Luptă cu egoismul din toate puterile; învaţă smerenia. Lucrează cu frângere de inimă, cu întristare duhovnicească, cu mireasma smereniei. Doar faptele care au smerenie vor fi recompensate. Faptele înveninate de egoism şi voia proprie vor fi aruncate în cele patru zări şi împrăştiate ca gunoiul şi vom fi lăsaţi cu mâna goală.”
Acest cuvânt ne arată cât de importantă este smerenia. Omul poate posti, poate face milostenie, poate merge la biserică, dar dacă se socoteşte pe sine mai bun decât alţii, pierde tot folosul. Dumnezeu primeşte inima zdrobită, nu fapta mândră.
De aceea, Sfinţii Părinţi ne învaţă să lucrăm cu frângere de inimă, cu pocăinţă şi cu gândul că fără Dumnezeu nu putem face nimic.
Viaţa este scurtă, să nu o pierdem în voia proprie
Un alt pericol al egoismului este amânarea pocăinţei. Omul crede că mai are timp, că se va îndrepta mai târziu, că va trăi mult. Dar viaţa este nesigură, iar sfârşitul poate veni oricând.
Sfânta Scriptură spune:
„În vremea aceea Iezechia s-a îmbolnăvit de moarte. Şi a intrat la el Isaia, fiul lui Amos, şi i-a zis: «Aşa grăieşte Domnul: Pune rânduială în casa ta, că nu vei mai trăi, ci vei muri».” (Isaia 38, 1).
Acest cuvânt este o chemare la trezvie. Nu trebuie să lăsăm timpul să treacă fără roadă duhovnicească. Egoismul ne face să trăim doar pentru lucrurile pământeşti, să ne ocupăm de noi înşine şi să uităm de suflet.
Părinţii athoniţi spun:
„Nu lăsa să treacă timpul fără roadă, pentru că firul e înfăşurat şi de îndată vei auzi: fă-ţi ordine în casă.”
La sfârşitul vieţii nu vom lua nimic din cele materiale. Vom rămâne doar cu ceea ce am lucrat pentru Dumnezeu. Dacă faptele noastre au fost făcute din egoism, vom rămâne cu mâna goală.
Egoismul îl orbeşte pe om şi îl face să nu vadă înşelarea
Una dintre cele mai mari primejdii ale egoismului este că îl face pe om să nu vadă adevărul despre sine. Când omul este stăpânit de voia proprie, diavolul îl înşală fără ca el să-şi dea seama.
Părintele Efrem Athonitul spune:
„Când noi, oamenii, luptăm de partea egoismului, diavolul ne înşeală şi noi nu îl pricepem. La asemenea nesocotinţă ne aduce egoismul nostru înfricoşător.”
Omul crede că apără dreptatea, dar apără mândria. Crede că luptă pentru adevăr, dar luptă pentru voia lui. Crede că este râvnitor, dar în realitate este stăpânit de patimi.
De aceea, cea mai mare înţelepciune este să ne îndoim de noi înşine şi să cerem sfat, să ne spovedim şi să ne smerim. Omul smerit nu cade uşor în înşelare, pentru că nu se încrede în sine.
Hristos ne-a dat armele împotriva egoismului
Domnul nostru Iisus Hristos a venit în lume ca să ne vindece de păcat şi să ne arate calea smereniei. Nu ne-a mântuit prin putere lumească, ci prin jertfă şi ascultare, arătându-ne cum se biruie egoismul.
Părintele Efrem spune că Dumnezeu ne-a dat armele luminii pentru lupta cu vrăjmaşul: rugăciunea cu lacrimi, smerita cugetare şi iubirea curată, care îl eliberează pe om de voia proprie.
Arme puternice sunt şi citirea Sfintei Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, spovedania şi Sfânta Împărtăşanie, prin care harul lui Dumnezeu curăţă şi întăreşte sufletul.
Părinţii vorbesc şi despre trezvie, adică atenţia la gânduri, pentru că prin gânduri intră egoismul. Când omul veghează asupra inimii sale, păstrează pacea şi se fereşte de înşelare.
Numai sufletele smerite vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu
Împărăţia lui Dumnezeu este locul iubirii şi al curăţiei. Acolo nu poate intra egoismul, pentru că egoismul nu ştie să se jertfească. Numai sufletele care s-au curăţit prin pocăinţă şi smerenie vor intra în bucuria veşnică.
Cuvântul athonit spune:
„Să ne bucurăm cu dragostea neîntinată a lui Hristos, căci sufletele împătimite nu vor intra în Ierusalimul cel ceresc. Doar sufletele curate vor intra acolo cu bucurie.”
Cel ce luptă cu egoismul devine ucenic adevărat al lui Hristos. Sufletul lui se face îngeresc, plin de lumină şi de pace. Nu mai caută slava oamenilor, ci mila lui Dumnezeu.
Această luptă trebuie dusă până la sfârşitul vieţii, pentru că egoismul se ascunde în multe feluri. Dar cel ce se smereşte nu va fi părăsit de Dumnezeu.
Să ne venim în fire
Cuvântul Părinţilor este limpede: să ne venim în fire. Să nu ne lăsăm înşelaţi de egoism. Să nu pierdem viaţa în voia proprie. Să ne smerim, să ne rugăm, să ne pocăim şi să iubim.
Viaţa trece repede, iar la sfârşit nu vom lua cu noi nimic, decât ceea ce am lucrat cu smerenie.
Să luptăm împotriva egoismului din toate puterile, să învăţăm smerenia şi să lucrăm cu frângere de inimă, pentru ca atunci când vom auzi chemarea lui Dumnezeu, să nu rămânem cu mâna goală, ci să intrăm cu bucurie în Ierusalimul cel ceresc, unde locuiesc cei smeriţi, cei curaţi şi cei ce au biruit egoismul prin harul lui Hristos.