,,Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.”(Matei 24, 24)
Trăim într-o vreme a avalanșei informaționale, în care fiecare are o voce, o părere, un cont și o dorință de a fi ascultat. Internetul, acest uriaș spațiu virtual, a devenit o nouă piață a ideilor, a credințelor, dar și a ispitelor. Oriunde privești, găsești versete biblice, sfaturi „duhovnicești”, interpretări „teologice”, explicații despre mântuire și despre viața veșnică. Oameni care, adesea, nu au citit nici o dată complet Sfânta Scriptură, vorbesc cu încredere despre tainele ei. Fiecare se simte îndreptățit să fie „învățător”, „duhovnic” sau „profet” pentru ceilalți.
Dar oare aceasta este rânduiala lui Dumnezeu? Oare așa au făcut Sfinții Apostoli, Părinții Bisericii, Cuvioșii și Mucenicii? Sau am ajuns, fără să ne dăm seama, într-o vreme în care „În zilele acelea nu era rege în Israel, ci fiecare făcea ce i se părea că este drept.” (Cartea Judecătorilor 17, 6)?
Cuvântul lui Dumnezeu nu este opinie, ci Tradiție vie
Sfânta Scriptură nu este o carte ca oricare alta. Ea este Cuvântul lui Dumnezeu, insuflat de Duhul Sfânt și înțeles doar în Duhul Sfânt. De aceea, Biserica a așezat întotdeauna interpretarea Scripturii în mâinile celor care au primit harul preoției și au fost formați în dreapta credință.
Sfinții Părinți au spus limpede:„Cel ce tâlcuiește Scriptura fără Biserică, o răstălmăcește.” În vechime, nimeni nu îndrăznea să explice un verset fără să consulte Părinții duhovnicești, fără post, rugăciune și smerenie. Astăzi însă, omul modern, mândru și grăbit, deschide Biblia pe telefon și, fără nici o pregătire, dă sfaturi „în numele Domnului” altora, ca și cum ar fi proroc.
Această confuzie duhovnicească, născută din mândrie și din neascultare, este o mare ispită. Pentru că în spatele multor „cuvinte frumoase” se ascunde, adesea, dorința de a fi apreciat, de a câștiga urmăritori, de a impresiona. Se vorbește mult despre Dumnezeu, dar se trăiește puțin în El.
Preotul, slujitorul care vorbește din trăire, nu din teorie
În Biserica Ortodoxă, preotul nu este un simplu comentator al Scripturii. El este un slujitor al Sfintelor Taine, un om care a primit harul prin punerea mâinilor episcopului, în succesiune apostolică. El este dator să trăiască în smerenie, în sărăcie duhovnicească, în curăție și rugăciune, pentru a putea fi vas curat al harului.
De aceea, atunci când un preot predică, el nu o face pentru a se arăta, ci pentru a transmite ceea ce a primit de la Hristos prin Biserică. Când însă vedem preoți sau monahi care se expun în mediul online, afișându-și bogățiile, vacanțele, mesele îmbelșugate, mașinile luxoase și viața „de influenceri”, nu putem să nu ne întrebăm: unde este Duhul sărăciei evanghelice? Unde este smerenia lui Hristos, Care „n-avea unde să-Și plece capul”?
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „preotul trebuie să fie ca o lumânare care arde pentru ceilalți”. Dar o lumânare care se înalță în lumina reflectoarelor, care își face reclamă și cere like-uri, nu mai luminează, ci orbește.
Internetul, un câmp de luptă nevăzut
Să nu uităm: mediul online nu este un loc neutru. Este un câmp de bătălie între lumină și întuneric. Diavolul folosește orice mijloc pentru a-i amăgi pe oameni, chiar și citate biblice. Nu degeaba, în pustie, diavolul I-a citat din Sfânta Scriptură Însuși Mântuitorului, încercând să-L ispitească ,,Şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: «Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău».” (Matei 4, 6).
Astfel, nu orice cuvânt „duhovnicesc” vine din Duhul Sfânt. Uneori vine din duhul mândriei, al înșelării, al dorinței de putere. Mulți dintre cei care se erijează în „învățători” online nu caută mântuirea, ci popularitatea. Nu slujesc Adevărului, ci propriului ego. Și mulți îi urmează, pentru că lumea de azi preferă spectacolul, nu pocăința.
Să ne întrebăm sincer: de ce ne atrag acele filmulețe cu predici „tari”, cu vorbe tăioase, cu imagini de lux, în care „duhovnicul” vorbește dintr-un birou somptuos sau dintr-o mașină scumpă? De ce nu ne mai mișcă simplitatea unui părinte bătrân care se roagă în tăcere, fără internet, dar cu lacrimi?
Poate pentru că și în noi s-a strecurat ispita lumii: să vedem credința ca pe un spectacol, nu ca pe o cruce.
Când preotul devine vedetă, harul se ascunde
Nu este păcat ca un preot să folosească mediul online pentru a răspândi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă o face cu discernământ, cu binecuvântare și fără slavă deșartă. Mulți oameni se întorc la Hristos datorită unor astfel de cuvinte, rostite cu dragoste și simplitate. Problema apare atunci când preotul devine o „vedetă religioasă”, când își construiește imaginea pe rețele, își numără vizualizările și transformă credința în spectacol.
Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Unde este smerenie, acolo este și harul; unde este mândrie, acolo nu este.”Așadar, chiar dacă cineva rostește cuvinte din Biblie, dar le rostește din mândrie, cu scopul de a fi admirat, harul lui Dumnezeu se retrage.
Nu ne putem împărtăși cu Hristos dintr-o inimă trufașă. Nici nu putem aduce roadă duhovnicească dintr-o inimă plină de iubire de bani, de faimă și de putere. Dacă slujitorii Domnului trăiesc în lux și vorbesc despre „cruce” și „lepădare de sine”, ce fel de mărturie este aceasta? Nu devine credința un fel de teatru al fățărniciei?
„Să fie pământul al diavolului și noi să fim nepăsători?”
Mulți credincioși se întreabă astăzi, cu amărăciune: „Să fie pământul al diavolului și noi să fim nepăsători?”. Poate că nu diavolul stăpânește lumea, ci mai degrabă omul a cedat stăpânirea. Omul a renunțat de bunăvoie la lupta duhovnicească, preferând confortul, plăcerea și aparența.
Dacă odinioară creștinii se adunau în catacombe, rugându-se în tăcere, astăzi se adună în grupuri online, certându-se pe versete și făcând judecăți publice. Dacă odinioară credința se trăia cu lacrimi și jertfă, astăzi se trăiește cu like-uri și comentarii.
Diavolul nu are nevoie să ne ia credința, e suficient să o facă superficială. Când Sfânta Scriptura devine pretext de mândrie, când duhovnicia devine un show, când smerenia se transformă în poză, atunci pământul nu mai este al Domnului, ci al iluziilor.
Ce putem face?
Nu putem opri internetul, dar putem opri zgomotul din noi. Nu putem controla ce spun alții, dar putem alege ce ascultăm și, mai ales, pe cine urmăm. Domnul Iisus Hristos nu ne-a chemat să fim „comentatori” ai credinței, ci ucenici ai Lui.
Să căutăm preoți care trăiesc ceea ce predică, oameni ai rugăciunii și ai faptelor bune, nu ai imaginii. Să căutăm cuvântul viu, nu cuvântul viral. Să ne hrănim sufletul din Biserică, nu din rețele.
Să ne întoarcem la tăcerea care zidește, la rugăciunea inimii, la citirea smerită a Sfintei Scripturii sub îndrumarea unui duhovnic. Căci adevărata teologie nu se învață din ecran, ci din genunchi plecați și din inimă curată.
Când cuvântul devine armă și nu vindecare
Tot mai mulți vorbesc astăzi despre Dumnezeu fără să-L trăiască. În numele „adevărului” rostesc cuvinte aspre, dar fără iubire. În numele „credinței”, osândesc și rănesc. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu, menit să vindece, devine bici al mândriei.
Cel ce vorbește în numele Domnului fără blândețe și milă nu grăiește din Duhul Sfânt, căci Duhul lui Dumnezeu nu lucrează prin judecată, ci prin pace și dragoste. Sfântul Apostol Pavel spune: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.” (1 Corinteni 13,1).
Adevăratul slujitor nu impune, ci cheamă cu iubire. Nu ridică vocea, ci ridică suflete.
Sfântul Serafim de Sarov ne-a lăsat cuvânt: „Dobândește pacea lăuntrică și mii în jurul tău se vor mântui.”
Să ne ferim, așadar, de cei ce vorbesc cu trufie și lipsă de compasiune. Nu tot ce sună „sfânt” este sfânt, și nu tot ce pare „duhovnicesc” vine din Duhul.
Câți mai pot fi mucenici astăzi?
Trăim vremuri în care e ușor să vorbim despre credință, dar tot mai greu să o trăim. Cuvintele despre jertfă curg ușor, însă puțini mai sunt gata să sufere pentru Domnul Iisus Hristos. Oamenii de azi caută liniștea trupului, nu arderea inimii; confortul, nu crucea.
Dar mucenicia nu înseamnă doar a muri pentru Domnul Iisus Hristos, ci și a trăi pentru El, în fiecare zi, împotriva duhului lumii. A-ți păstra credința când toți o batjocoresc, a spune adevărul când toți mint, a ierta când ești rănit, aceasta este mucenicie tăcută, nevăzută, dar primită înaintea lui Dumnezeu.
Harul Duhului Sfânt nu se arată în vorbe mari, ci în roade: pace, milă, răbdare, iubire. Mulți se numesc „aleși”, dar puțini mai ard cu adevărat de dorul Domnului Iisus Hristos.
Dar Dumnezeu încă are sfinții Lui tăcuți, oameni simpli, necunoscuți, care nu apar pe internet, dar care duc lumea pe umeri prin rugăciunea lor. Poate bătrâna care se roagă în colțul casei, poate monahul care plânge în chilia lui, poate un tânăr care nu se rușinează de crucea de la gât. Ei sunt mucenicii zilelor noastre, ascunși, dar vii în har.
Sfințenia nu are nevoie de aplauze. Ea se naște în tăcere, dintr-o inimă care arde pentru Dumnezeu. Iar acești oameni, deși nu sunt văzuți de lume, sunt cunoscuți în cer.
Internetul nu este rău în sine, după cum nici lumea nu este a diavolului în esență
Dar devine loc al pierzării atunci când uităm Cine este Stăpânul ei. Nu tehnologia ne desparte de Dumnezeu, ci mândria.
Cei care slujesc Domnului: preoți, monahi, credincioși , sunt chemați să fie lumini în lume, nu vedete ale lumii. Să nu uităm cuvântul Domnului: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.” (Matei 5,13).
Dacă preoții trăiesc în lux și mândrie, iar credincioșii caută senzaționalul în locul sfințeniei, atunci credința devine un decor, nu o cruce. Și totuși, Domnul Iisus Hristos nu a încetat să bată la ușa inimii fiecăruia. Poate că nu pământul este al diavolului, ci inimile noastre s-au obișnuit cu întunericul.