„Taina lui Dumnezeu se cunoaște mai mult prin tăcere decât prin cuvinte.” Sfântul Isaac Sirul.
În viața duhovnicească există o taină care, deși este trăită de mulți sfinți și oameni îmbunătățiți, rămâne greu de explicat în cuvinte: cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât simte mai limpede neputința de a-L exprima.
Această realitate paradoxală este surprinsă cu finețe de Sfântul Nicolae Velimirovici, care arată că oamenii foarte apropiați de Dumnezeu nu se mai simt capabili să vorbească despre El nici prin cuvinte, nici prin semne sau forme, pe când cei mai îndepărtați simt nevoia de exprimări, explicații și reprezentări.
Această observație nu este o simplă reflecție teologică, ci o lege adâncă a vieții duhovnicești. Ea ne descoperă felul diferit în care omul se raportează la Dumnezeu în funcție de măsura apropierii sale lăuntrice.
Apropierea de Dumnezeu și tăcerea plină de sens
Oamenii care „umblă împreună cu Dumnezeu”, asemenea dreptului Enoh, ajung într-o stare în care cuvintele nu mai sunt suficiente. Nu pentru că Dumnezeu ar fi de negrăit în mod absolut, ci pentru că experiența vie a prezenței Lui depășește orice formă de exprimare omenească. Cuvântul devine prea mic, iar simbolul prea strâmt pentru realitatea trăită.
În această apropiere maximă, omul nu mai simte nevoia să definească, să explice sau să demonstreze. Dumnezeu nu mai este un obiect al gândirii, ci o prezență vie, o lumină care cuprinde întreaga ființă. Tăcerea nu este lipsă de conținut, ci este plină de sens, asemenea tăcerii dintre două persoane care se iubesc profund și nu mai au nevoie de vorbe.
Această tăcere nu este gol, ci plinătate. Nu este ignoranță, ci cunoaștere mai presus de cunoaștere. De aceea, sfinții cei mari au fost adesea oameni ai tăcerii, ai lacrimilor și ai rugăciunii adânci, mai mult decât ai discursului elaborat.
Cuvântul, icoana și rânduiala, ferestre către Dumnezeu
Sfântul Nicolae Velimirovici face o distincție subtilă, dar extrem de importantă: există oameni care sunt „ceva mai departe” de Dumnezeu decât cei dintâi, dar nu sunt străini de El. Aceștia simt că pot și trebuie să-L exprime pe Dumnezeu în cuvânt, în semne și în forme.
Această categorie îi cuprinde pe teologi, predicatori, cateheți, iconari, scriitori duhovnicești. Ei vorbesc despre Dumnezeu, Îl descriu, Îl apără, Îl vestesc. Lucrarea lor este necesară și binecuvântată, pentru că mulți oameni nu pot face niciun pas spre Dumnezeu fără aceste forme de exprimare.
Cuvântul, icoana, simbolul, rânduiala liturgică sunt „mijloace” prin care omul se apropie treptat de taina cea mare. Ele nu sunt Dumnezeu Însuși, dar sunt ferestre către El. A le disprețui ar fi o greșeală, pentru că Dumnezeu Însuși S-a făcut Cuvânt, S-a arătat, S-a lăsat văzut și auzit.
Cei departe de Dumnezeu și pedagogia formelor
Există însă și oameni care sunt departe de Dumnezeu și care nu pot crede până ce nu Îl găsesc exprimat clar, concret, accesibil. Pentru ei, credința abstractă este imposibilă. Au nevoie de semne, de explicații, de dovezi, de rânduieli vizibile.
Dumnezeu, în marea Sa milostivire, nu îi respinge pe aceștia. Dimpotrivă, îi „scaldă în dragostea Sa” la fel ca pe cei apropiați. El Se coboară la nivelul lor de înțelegere, oferindu-le ceea ce pot primi. Așa se explică bogăția formelor din viața Bisericii: slujbe, sărbători, icoane, cuvinte, cântări, tipicuri.
Toate acestea sunt expresii ale pedagogiei divine. Dumnezeu nu forțează omul să intre direct în lumina Sa necreată, pentru că aceasta l-ar arde. De aceea, El Se face accesibil, Se „acoperă” în forme, așa cum soarele este acoperit de nori pentru ca ochiul slab să poată privi cerul.
Metafora lunii și a soarelui
Imaginea lunii și a soarelui, folosită de Sfântul Nicolae Velimirovici, este de o frumusețe teologică rară. Soarele reprezintă lumina directă a lui Dumnezeu, iar luna, lumina reflectată, îndulcită, potrivită pentru cei care nu pot suporta strălucirea deplină.
Dumnezeu „a așezat luna” tocmai din iubire față de făpturile Sale. El nu dorește să le ardă, ci să le lumineze treptat. De aceea, formele exterioare ale credinței nu sunt un obstacol, ci o protecție. Ele sunt pași intermediari între întuneric și lumină deplină.
Problema apare atunci când omul se oprește definitiv la lună și refuză soarele. Când forma devine scop în sine, iar simbolul înlocuiește realitatea. Atunci credința se usucă și devine formalism.
Cărarea cea îngustă a discernământului
Îndemnul adresat „călătorului de pe cărarea cea îngustă” este o adevărată lecție de discernământ duhovnicesc. Omul este chemat să treacă „de la norul cel mai des către cel mai subțire”, fără a se desprinde brusc de ceea ce l-a susținut până atunci.
A te ține cu o mână de norul pe care îl părăsești și cu cealaltă de norul pe care îl întâlnești înseamnă a nu disprețui etapele anterioare ale vieții tale duhovnicești. Ce te-a ajutat odinioară nu trebuie aruncat cu ușurință, chiar dacă acum ești chemat la o adâncime mai mare.
Aceasta este o chemare la echilibru, la răbdare și la smerenie. Focul dumnezeiesc nu trebuie întâmpinat cu grabă nechibzuită, ci cu pregătire lăuntrică.
Smerenia celor apropiați de Dumnezeu
Un semn sigur al apropierii reale de Dumnezeu este smerenia. Oamenii care sunt cu adevărat aproape de El nu se consideră „cunoscători” ai lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ei se simt nevrednici, neputincioși, incapabili să vorbească despre ceea ce trăiesc.
Această smerenie nu este prefăcută, ci izvorăște din conștiința adâncă a infinitului dumnezeiesc. Cu cât omul vede mai mult din lumina lui Dumnezeu, cu atât înțelege mai limpede cât de mic este.
De aceea, tăcerea lor vorbește mai mult decât multe cuvinte. Viața lor devine mărturie, iar prezența lor, chemare la Dumnezeu.
Între cuvânt și tăcere
Viața duhovnicească autentică nu respinge nici cuvântul, nici tăcerea. Ea le așază pe fiecare la locul lor. Cuvântul este necesar pentru cei care caută, tăcerea este firească pentru cei care au aflat.
Dumnezeu Se lasă exprimat pentru cei care nu pot încă să tacă înaintea Lui și Se lasă trăit în tăcere de cei care au ajuns aproape. Între aceste două stări nu este contradicție, ci o scară duhovnicească.
Fiecare om este chemat să urce această scară cu răbdare, fără grabă și fără mândrie, lăsându-se călăuzit de har. Iar atunci când cuvintele nu mai sunt suficiente, să nu se teamă de tăcere, căci uneori tăcerea este cea mai adevărată mărturisire despre Dumnezeu.