Controversele din viața Bisericii nu sunt un fenomen nou.
Încă din vremea Apostolilor, creștinii s-au confruntat cu neînțelegeri, dispute doctrinare și tensiuni legate de păstrarea dreptei credințe. În ultimii ani, una dintre cele mai sensibile teme din spațiul ortodox românesc este disputa legată de așa-numiții „nepomenitori”, apărută în contextul Sinodului din Creta. Dincolo de argumentele teologice, această problemă ridică o întrebare fundamentală: ce duh îi călăuzește pe cei implicați în această controversă?
Răspunsul nu poate fi găsit doar în texte, declarații sau canoane, ci mai ales în viața duhovnicească, în comportament și în roadele faptelor.
Duhul Sfânt și roadele Sale în viața creștinului
Sfânta Scriptură ne învață că prezența Duhului Sfânt în om se recunoaște după roadele Sale: smerenie, blândețe, pace, dragoste, răbdare și discernământ. Acolo unde aceste virtuți lipsesc, nu poate fi vorba de o autentică lucrare dumnezeiască.
Nu este posibil ca cineva să pretindă că apără cu ardoare dreapta credință, iar în același timp să manifeste agresivitate, dispreț, amenințări sau lipsă de respect față de ierarhie și față de ceilalți credincioși. Dogmele Bisericii nu sunt simple lozinci ideologice, ci expresia vieții în Hristos. Ele se trăiesc, nu se strigă.
Unde nu există pace și smerenie, acolo nu poate exista nici conștiință dogmatică autentică.
Tradiția dialogului în Biserică
De-a lungul istoriei, Biserica a cunoscut numeroase sinoade și dispute teologice. Exemplul Sinodului Apostolic de la Ierusalim, relatat în Faptele Apostolilor, ne arată că problemele serioase s-au rezolvat prin dialog, rugăciune și ascultare de Duhul Sfânt.
Niciodată soluția nu a fost ruptura pripită sau izolarea. Dimpotrivă, chiar și în vremuri de mari tulburări, Părinții Bisericii au căutat unitatea, fără a compromite adevărul.
A rupe comuniunea cu Biserica prin întreruperea pomenirii ierarhului reprezintă o măsură extremă, care trebuie privită cu multă responsabilitate și discernământ.
Consecințele ruperii de comuniune
Atitudinea radicală a „nepomenitorilor” aduce cel puțin două consecințe grave.
1. Pierderea influenței duhovnicești
Ieșind din dialogul intern al Bisericii, cei care se separă își pierd posibilitatea reală de a contribui la clarificarea problemelor. Din membri activi ai Trupului lui Hristos, ei ajung simpli spectatori marginali.
În loc să fie o voce vie în comunitate, devin izolați și lipsiți de impact duhovnicesc.
2. Întărirea mândriei
Orice schismă este ușor de produs, dar foarte greu de vindecat. Revenirea în Biserică presupune recunoașterea greșelii și biruirea mândriei. Or, tocmai acest lucru devine aproape imposibil pentru cel care se convinge pe sine că este „singurul apărător al adevărului”.
Mândria este unul dintre cele mai periculoase duhuri care pot însoți astfel de mișcări.
Lucrarea Duhului Sfânt în receptarea sinoadelor
Un aspect esențial al vieții bisericești este modul în care hotărârile sinoadelor sunt primite de poporul lui Dumnezeu. În acest sens, părintele profesor Liviu Stan subliniază faptul că receptarea nu se face prin vot popular sau decizie administrativă, ci prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt în conștiința Bisericii.
Adevărul nu este garantat de o persoană sau de o instituție, ci de prezența neîntreruptă a Duhului Sfânt în viața comunității ecleziale. El este Cel care păstrează Biserica în adevăr și o ferește de rătăcire.
Această lucrare se manifestă în timp, prin pace, echilibru și maturitate duhovnicească, nu prin agitație și radicalism.
Comportamentul ca mărturie duhovnicească
Privind la unele manifestări ale „nepomenitorilor”, observăm adesea atitudini greu de împăcat cu spiritul Evangheliei: împiedicarea ierarhilor să intre în biserici, tonuri agresive, apeluri la presă, conflicte juridice, presiuni asupra comunităților.
Toate acestea ridică o întrebare firească: poate Duhul Sfânt să inspire asemenea comportamente?
Sfinții mărturisitori nu au recurs niciodată la scandal public sau la forță. Chiar și în cele mai grele persecuții, ei au păstrat demnitatea, rugăciunea și iubirea față de prigonitori.
Un exemplu grăitor este Sfântul Ioan Gură de Aur, care, deși alungat pe nedrept, nu a instigat poporul la revoltă, ci a ales calea răbdării și a jertfei.
Abateri liturgice și confuzii sacramentale
O altă problemă gravă este legată de practicile necanonice apărute în unele grupări: spovedanii informale, împărtășirea în afara Sfintei Liturghii, relativizarea rolului duhovnicului.
Biserica nu a învățat niciodată că Tainele pot fi administrate după bunul plac. Ele sunt parte a vieții comunitare și liturgice, nu simple gesturi individuale.
Astfel de practici nu arată libertate duhovnicească, ci confuzie și lipsă de ascultare.
Duhul discernământului și al unității
Marea dificultate a celor care adoptă poziții radicale este incapacitatea de a convinge că sunt animați de Duhul lui Dumnezeu. De regulă, ei reușesc să convingă doar pe cei care împărtășesc aceeași stare sufletească.
Duhul Sfânt nu dezbină, ci unește. Nu izolează, ci vindecă. Nu incită, ci liniștește.
El lucrează prin oameni cu viață curată, prin rugăciune, prin smerenie și prin iubire jertfelnică.
„Nepomenitorii”, frați ai noștri
Chiar dacă întrerup comuniunea și se îndepărtează, „nepomenitorii” rămân frați ai noștri în Hristos. Ei nu trebuie priviți ca dușmani, ci ca membri răniți ai Trupului Bisericii.
Răspunsul nostru nu trebuie să fie condamnarea, ci rugăciunea. Dacă ei nu ne pomenesc, noi suntem chemați să-i pomenim, cerând de la Dumnezeu luminare și pace pentru toți.
Numai prin dragoste se pot vindeca rănile schismei.
Încercarea duhurilor, criteriul biblic
Sfântul Apostol Ioan ne oferă criteriul fundamental al discernământului: „Nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu”.
Această cercare nu se face prin impuls emoțional, ci prin:
- raportarea la Tradiția Bisericii;
- ascultarea de părinții duhovnicești;
- evaluarea roadelor concrete;
- verificarea propriei conștiințe.
Acolo unde vedem tulburare permanentă, mândrie, judecată și dezbinare, trebuie să fim foarte atenți.
Adevărul în iubire și pace
Disputa „nepomenitorilor” nu este doar o problemă teologică, ci una profund duhovnicească. În centrul ei nu se află doar documente și hotărâri, ci starea inimii omului.
Duhul Sfânt se recunoaște prin pace, smerenie și iubire. El nu se manifestă prin strigăte, ultimatumuri și separări, ci prin răbdare, dialog și jertfă.
Biserica lui Hristos a trecut prin multe încercări și va mai trece. A rămas însă mereu în picioare pentru că a fost călăuzită de Duhul Adevărului.
De aceea, fiecare dintre noi este chemat să se întrebe sincer: ce duh mă poartă în convingerile mele? Duhul păcii sau duhul dezbinării? Duhul smereniei sau al mândriei?
Numai răspunsul trăit, nu declarat, ne va arăta dacă suntem cu adevărat în Hristos.