În inima fiecărui creștin există o lege neclintită, lăsată nouă de Dumnezeu încă din zorii istoriei: cinstirea părinților. Acest adevăr sfânt nu este doar o datorie morală sau o normă de bun-simț, ci o poruncă divină, a cincea din Decalog, care deschide spre binecuvântări atât pământești, cât și cerești.
Cinstirea părinților nu privește doar copilăria sau anii tinereții, ci întreaga noastră viață, cât timp ei trăiesc și chiar și după ce se mută la Domnul. A ne aduce aminte de părinți înseamnă a recunoaște iubirea, jertfa și răbdarea lor, dar înseamnă și a împlini voia lui Dumnezeu, Care a rânduit ca viața noastră biologică și duhovnicească să înceapă prin ei.
Respectul, prima datorie către părinți
Sfântul Filaret al Moscovei, vorbind despre a cincea poruncă, arată limpede că prima îndatorire față de părinți este „purtarea respectuoasă față de ei”. Respectul nu se reduce la formule de politețe, ci este o atitudine a inimii. Este recunoașterea demnității lor, a rolului lor unic în viața noastră și a binefacerilor pe care ni le-au dăruit.
Chiar dacă am ajuns la maturitate, chiar dacă suntem la rândul nostru părinți sau bunici, dragostea și respectul datorate celor ce ne-au născut nu se împuținează.
În copilărie ne supunem părinților pentru că ei ne ocrotesc, ne educă și ne formează. Dar odată ce creștem, supunerea se transformă în prețuire, delicatețe și grijă. În fața părinților, niciodată nu încetăm să fim copii. Chiar dacă ei îmbătrânesc, devin mai slabi, mai neputincioși, iubirea față de ei nu trebuie să slăbească, ci să se aprindă cu și mai multă căldură.
Supunerea, a doua datorie, plină de înțelepciune și smerenie
A doua îndatorire, spune Sfântul Filaret, este supunerea față de părinți. Dar ce înseamnă această supunere? Nu este o anulare a libertății noastre sau un jug apăsător, ci o rânduială a iubirii.
Supunerea se arată mai ales atunci când părinții cer ceva ce merge împotriva gusturilor sau înclinațiilor noastre, dar este necesar sau cel puțin nu este vătămător. Smerenia de a renunța la propriile preferințe pentru a le aduce lor bucurie este o formă de jertfă plăcută lui Dumnezeu.
Într-o lume în care libertatea este adesea înțeleasă greșit ca independență totală sau ca refuz al oricărei autorități, porunca supunerii față de părinți devine cu atât mai necesară. Ea nu ne micșorează, ci ne înnobilează. Omul care știe să se plece cu dragoste în fața celor care i-au dat viață este un om înțelept, smerit și binecuvântat.
Grija față de părinții bolnavi și bătrâni, rodul desăvârșit al inimii fiilor credincioși și iubitori de Dumnezeu
A treia îndatorire este poate cea mai grea și în același timp cea mai frumoasă: „Copiii trebuie să-i hrănească și să-i odihnească pe părinți atunci când aceștia sunt bolnavi și bătrâni.” În anii bătrâneții, părinții nu mai au puterea tinereții. Mâinile care ne-au purtat, ne-au hrănit și ne-au apărat se slăbesc. Picioarele care alergau după noi obosesc. Glasul lor devine tremurat, iar mintea lor uneori uită. Dar iubirea lor rămâne aceeași.
Atunci se vede adevărata recunoștință a copiilor. Atunci trebuie să ne adunăm „ultimele puteri”, să uităm de propriile necazuri și să ne unim sufletul cu al lor. Chiar dacă suntem în lipsuri sau în boală, să împărțim cu ei „ultima fărâmitură și ultima picătură”. Este o lucrare sfântă, o continuare a grijii pe care ei au avut-o pentru noi. De altfel, Domnul Iisus Hristos Însuși, pe cruce fiind, în cele mai grele chinuri, nu uită de Maica Sa. O încredințează ucenicului Ioan, spunând: „Iată mama ta”. Aceasta este icoana grijii inimii fiilor credincioși și iubitori de Dumnezeu: iubirea nu încetează nici în clipele de durere.
Când ne îngrijim părinții bolnavi, Dumnezeu privește cu milă și ne binecuvântează. Este o slujire tainică prin care ne mântuim și noi, și ei.
Rugăciunea pentru părinți, legătura vie dincolo de moarte
A patra îndatorire față de părinți continuă chiar și după mutarea lor la Domnul: „Trebuie să vă rugați pentru mântuirea sufletelor lor și să le împliniți întocmai testamentele.” Moartea nu este sfârșitul iubirii, iar rugăciunea este puntea care unește cele două lumi. A pomeni numele părinților la Sfânta Liturghie, la parastase, în rugăciunea de seară este un act de profundă iubire și recunoștință.
Sufletele celor adormiți se întăresc prin rugăciunea celor vii. Este o datorie sfântă, căci ei, cât au trăit, s-au rugat pentru noi, ne-au apărat și ne-au vegheat. Acum este rândul nostru să-i pomenim cu dragoste și nădejde. Iar dacă au lăsat în urmă dorințe sau rânduieli în acord cu legea lui Dumnezeu, să le împlinim cu conștiință curată, este încă o formă prin care îi putem cinsti.
Binecuvântările celor ce-și cinstesc părinții
Dumnezeu, în înțeleapta Sa Purtare de grijă, binecuvântează în mod deosebit pe cei ce-și respectă părinții. Nu întâmplător aceasta este porunca ce aduce cu sine o făgăduință: „Ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ.” Cinstirea părinților atrage viață lungă, pace în casă, sănătate, spor în toate și lumină în suflet. Nu este vorba doar de binecuvântări trupești, ci și de cele duhovnicești: omul care își cinstește părinții, cinstește de fapt pe Dumnezeu.
În schimb, lipsa de cinstire față de părinți este un păcat greu, strigător la cer. Sfântul Filaret amintește că în Legea lui Moise defăimarea tatălui sau a mamei era pedepsită cu moartea. De ce? Pentru că prin necinstea față de părinți se lovește nu doar în oameni, ci în însăși rânduiala pusă de Dumnezeu în lume.
Recunoștința, temelia unei vieți binecuvântate
Una dintre cele mai frumoase virtuți ale omului este recunoștința. Fără ea, viața devine pustie și seacă. A-ți aduce aminte de părinți înseamnă a nu uita de unde ai plecat, cine te-a ridicat, cine a plâns pentru tine, cine te-a purtat în brațe și în rugăciune. Fiecare rid, fiecare fir alb de pe chipul lor este o mărturie a iubirii și a jertfei.
Să nu uităm că părinții nu sunt perfecți. Poate că unii au greșit, poate că unii au fost slabi, poate că n-au știut să arate iubirea așa cum am fi dorit. Dar ei ne-au dat viață, și aceasta este o binefacere pe care nimic nu o poate întrece. A-i judeca pe părinți este o ispită grea; a-i ierta și a-i iubi este o lucrare a lui Dumnezeu în noi.
Să ne aducem aminte de ei cât sunt în viață
Este mare lucru să faci pomeniri și parastase pentru părinți după ce au plecat la Domnul, dar și mai mare este să-i cinstești cât sunt încă în viață. Să-i vizităm, să-i ascultăm, să le vorbim frumos, să le alinăm singurătatea, să-i ajutăm fără să aștepte, să le dăm liniște sufletească. Un telefon, un cuvânt bun, o mână întinsă pot schimba o zi întreagă pentru un părinte îmbătrânit.
Să nu lăsăm timpul să treacă fără să le arătăm dragoste. Când nu vom mai avea cui să-i spunem „mamă” sau „tată”, vom înțelege cât de prețioși erau.
A ne aduce aminte de părinți este o datorie sfântă, o expresie a dragostei și un izvor de binecuvântare
Să-i respectăm, să ne supunem lor cu blândețe, să-i îngrijim la bătrânețe, să-i pomenim după mutarea lor la Domnul. Să-L avem ca model pe Domnul Iisus Hristos, Care chiar în ceasul morții nu a uitat de Maica Sa. Să ne amintim că prin părinți ne-a venit viața, și că dragostea lor este icoana iubirii lui Dumnezeu pentru noi.
Să-i iubim cât îi mai avem, și să ne rugăm pentru ei când nu vor mai fi printre noi. Așa ne binecuvintează Dumnezeu, așa ne umple inimile de pace și așa ne rânduiește să trăim cu adevărat ca fii ai luminii și ai iubirii.