În tradiția ortodoxă, rugăciunea nu este doar o lucrare personală, ci o respirație a Bisericii întregi, o punte între sufletul celui ce se roagă și întreaga lume.
Întrebarea „Trebuie să mă rog doar pentru mine sau pentru toți oamenii?” apare adesea în viața duhovnicească, mai ales atunci când credinciosul sau monahul se confruntă cu propriile neputințe, poveri și lipsa de concentrare. Însă Sfinții Părinți arată limpede că rugăciunea autentică nu se oprește la granița ego-ului, ci se revarsă ca o lumină asupra tuturor.
Cuviosul Paisie Aghioritul oferă un răspuns profund și plin de realism duhovnicesc acestei întrebări. Învățătura sa ne arată că rugăciunea ocrotește pe toți, îi ridică pe cei slabi și luminează chiar și sufletele celor care lucrează răul, ca acesta să fie micșorat sau înlăturat cu desăvârșire. În felul acesta, cel ce se roagă devine slujitor al lumii, purtător al durerii ei și un colaborator al harului lui Dumnezeu.
Rugăciunea pentru sine, început, dar nu sfârșit
Mulți credincioși întreabă dacă este potrivit să se roage pentru ei înșiși, mai ales când sunt în ascultare sau în mijlocul îndatoririlor zilnice. Cuviosul Paisie răspunde ferm: dacă ne rugăm doar pentru noi în chilie și tot pentru noi în afara ei, inima nu se mai străpunge, nu se mai deschide pentru dragoste, jertfă și compătimire. Rugăciunea devine atunci un exercițiu egoist, nu un act al iubirii lucrătoare.
Rugăciunea pentru sine este firească, mai ales în momente de ispită, suferință sau slăbiciune, dar ea nu trebuie să rămână singura formă a dialogului nostru cu Dumnezeu. Inima omului, pentru a se lărgi, trebuie să iubească, iar iubirea adevărată iese din sine și îmbrățișează pe aproapele.
Când cel ce se roagă își aduce aminte de durerile lumii, de bolnavi, de săraci, de cei deznădăjduiți, de cei ce nu găsesc de lucru sau de cei care lucrează împotriva binelui, atunci rugăciunea devine lucrătoare, caldă și plină de putere. Nu mai este doar un monolog interior, ci un strigăt pentru întreaga creație.
„Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!”, rugăciunea care îi cuprinde pe toți
Cuviosul Paisie îndeamnă ca, în ascultare, omul să rostească neîncetat rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!”. Observăm accentul pe „miluiește-ne pe noi”, nu „miluiește-mă pe mine”. Această formă include întreaga lume, întreaga umanitate. Cei ce rostesc această rugăciune nu doar se smeresc, ci își întorc inima spre toți oamenii, cunoscuți și necunoscuți.
În acest „noi” sunt cuprinși:
- cei buni, care lucrează pentru binele Bisericii și al societății,
- cei răi, care, din neștiință sau întunecare, provoacă suferință,
- cei puternici, de care depinde soarta lumii,
- cei neputincioși, bolnavi sau deznădăjduiți,
- cei ce muncesc și se ostenesc pentru ceilalți,
- cei ce caută soluții pentru problemele lumii,
- cei ce nu își găsesc locul sau lucrarea în viață.
Astfel, un simplu „miluiește-ne pe noi” devine rugăciunea întregii creații. Este strigătul omului care nu mai trăiește doar pentru el însuși, ci simte durerea și bucuria tuturor.
Rugăciune pentru cei buni și pentru cei răi
O trăsătură esențială a învățăturii Cuviosului Paisie este îndrăzneala de a ne ruga și pentru cei care fac rău. El spune:
„Să te rogi ca Dumnezeu să lumineze și pe cei răi, ca să facă mai puțin rău sau să înlăture cu desăvârșire răul.”
Această rugăciune nu este o justificare a răului, ci un act de mare iubire și maturitate duhovnicească. Răul nu este o esență, ci o lipsă: lipsa luminii. Când omul se roagă ca Dumnezeu să lumineze mințile celor răi, el cere, de fapt, ca lumina să pătrundă acolo unde întunericul domnește.
La fel, rugăciunea pentru cei buni este un sprijin pentru ca ei să continue lucrarea lor în lume. Oamenii care lucrează pentru bine au nevoie de har, de întărire, de sprijin, fiindcă efortul lor este adesea mare, iar împotrivirile nu lipsesc.
Rugăciunea nu este doar pentru schimbarea altora, ci și pentru schimbarea noastră. Cel ce se roagă pentru dușmanii săi se smerește, se curățește, devine asemenea lui Hristos, care s-a rugat pe Cruce: „Iar Iisus zicea: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac. Şi împărţind hainele Lui, au aruncat sorţi.”. (Luca 23, 34)
O lume întreagă care lucrează și are nevoie de rugăciune
Cuviosul Paisie amintește că, în fiecare moment al zilei, milioane de oameni lucrează în feluri diferite:
- unii lucrează trupește, în fabrici, pe câmp sau în construcții,
- alții lucrează duhovnicește, slujind Bisericii,
- unii se ostenesc pentru binele societății,
- alții, din păcate, se ostenesc spre rău, căutând să distrugă sau să manipuleze,
- unii caută soluții la problemele omenirii, zi și noapte,
- alții zac în boală, neputând lucra nimic,
- unii își caută un loc de muncă, dar nu găsesc.
Toți aceștia au nevoie de rugăciune.
Când mintea celui ce se roagă se îndreaptă către aceste categorii de oameni, inima se străpunge de durere și tocmai atunci rugăciunea devine cu adevărat vie. Durerea aceasta nu este una lumească, ci este durerea iubirii, asemănătoare cu compătimirea lui Hristos pentru lume. Rugăciunea rostită cu o astfel de inimă are putere, liniștește, vindecă și aduce harul lui Dumnezeu.
Rugăciunea în vremea lucrului, o armă duhovnicească
Nu întotdeauna putem sta în genunchi sau în liniște pentru a ne ruga. Ascultările, obligațiile, munca fizică sau intelectuală par uneori să pună distanță între noi și Dumnezeu. Dar Cuviosul Paisie subliniază că, tocmai în aceste momente, omul poate câștiga timp și poate transforma toată osteneala sa în rugăciune.
Rostind în taină Numele Domnului sau aducând în minte pe cei care au nevoie de ajutor, sufletul se înalță în tăcere și lucrarea devine un act duhovnicesc. Așa cum spunea Cuviosul: „Să nu se facă risipă de timp!”
Rugăciunea în vremea lucrului nu îl distrage pe om, ci îl luminează. Ea alungă gândurile fără rost, temerile, grija de sine și îl învață să trăiască în prezența Domnului.
Lărgirea inimii, rodul rugăciunii pentru ceilalți
Rugăciunea pentru toți nu este doar o poruncă morală, ci o minune care se petrece în suflet. Omul care se roagă pentru ceilalți primește el însuși bucurie duhovnicească, iar inima sa se îndulcește, după cum spune Cuviosul Paisie.
Această îndulcire nu este sentimentalism, ci lucrarea harului. De aceea rugăciunea pentru ceilalți este cea mai sigură cale de a scăpa de egoism, de închidere în sine și de durerile care provin din auto-centrism.
Când cineva se roagă doar pentru el însuși, povara vieții pare grea. Când însă sufletul se deschide spre lume, Dumnezeu revarsă o pace adâncă și o bucurie de negrăit.
Rugăciunea, un dar pe care îl dăruim lumii
Învățătura Cuviosului Paisie Aghioritul ne pune înainte o perspectivă limpede: rugăciunea nu este un refugiu din fața lumii, ci o formă de slujire a lumii. Ea este o jertfă, un act de dragoste și o participare reală la lucrarea lui Dumnezeu în creație. Rugăciunea pentru noi este necesară, dar rugăciunea pentru ceilalți este cea care ne vindecă, ne lărgește inima și ne face asemenea lui Hristos.
Așadar: Rugăciunea personală este începutul, dar rugăciunea pentru toți este desăvârșirea.
Când spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi”, devenim împreună-lucrători cu Dumnezeu și purtători ai iubirii Sale în lume. Și atunci, într-adevăr, nicio clipă nu se pierde, nicio osteneală nu este zadarnică și nicio rugăciune nu rămâne fără rod.