În învățătura Bisericii Ortodoxe, patimile sunt boli ale sufletului care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu și îi întunecă mintea.
Patima desfrânării este socotită una dintre cele mai grele, pentru că tulbură nu numai trupul, ci mai ales mintea și sufletul omului. Ea răvășește gândurile, slăbește voința și îl face pe om să nu mai judece limpede.
Sfinții Părinți au arătat că această patimă aduce întunecare sufletului și rătăcire minții, iar omul stăpânit de pofta necurată nu mai vede adevărul și nu mai ascultă sfatul cel bun.
De aceea, desfrânarea este numită nebunie duhovnicească, pentru că îl face pe om să trăiască împotriva firii și împotriva voii lui Dumnezeu.
Întunecarea minții prin pofta necurată
Sfinții Părinți compară lucrarea acestei patimi cu o ceață care se așază peste ochii sufletului. După cum norii și ceața pun un văl peste ochii trupului și împiedică vederea, tot așa pofta necurată pune stăpânire pe suflet și îl lipsește de orice prevedere.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că atunci când această patimă cuprinde inima, omul nu mai vede decât lucrul care îi stă înainte. Mintea nu mai poate judeca drept, iar sufletul devine ușor de înrobit de păcat. Omul ajunge să aibă mereu în fața ochilor, în inimă și în minte același gând, aceeași dorință, aceeași plăcere.
În această stare, omul nu mai ascultă învățătura, nu mai primește sfatul celor apropiați și nu mai vede lumina adevărului. Asemenea orbilor care, stând în plină lumină, nu văd nimic, tot așa și cel robit de patimă nu mai vede calea cea dreaptă.
Nebunia duhovnicească despre care vorbesc Sfinții
Mulți dintre Sfinții Părinți au numit această patimă o formă de nebunie, pentru că omul ajunge să facă lucruri pe care nu le-ar face dacă ar avea mintea limpede.
Sfântul Vasile cel Mare spune că faptele săvârșite sub stăpânirea acestei patimi sunt fapte ale unui suflet nebun și tulburat.
Sfântul Ioan Scărarul arată că omul stăpânit de curvie ajunge ca unul ieșit din minte, beat de o poftă neîncetată, atras fără oprire de plăcere.
Același Sfânt spune că diavolul curviei întunecă mintea conducătoare și îl face pe om să săvârșească lucruri pe care numai cei fără judecată le fac. În această stare, omul nu mai este stăpân pe sine, ci este purtat de dorințe care îl conduc ca pe un rob.
De aceea, ceea ce lumea numește plăcere, Sfinții numesc robie și nebunie, pentru că îl face pe om să piardă libertatea sufletului.
Idolatria trupului și depărtarea de Dumnezeu
Sfânta Scriptură arată că desfrânarea nu este doar un păcat trupesc, ci și o formă de idolatrie. În Vechiul Testament, atunci când poporul se depărta de Dumnezeu și se închina la idoli, era numit desfrânat, pentru că își părăsea adevăratul Stăpân.
La fel se întâmplă și cu omul care se supune plăcerii. El nu se mai închină lui Dumnezeu, ci trupului său. Cel mai greu idol nu este unul de lemn sau de piatră, ci este propriul trup atunci când devine stăpân peste suflet.
Sfântul Apostol Pavel spune că faptele trupului sunt cunoscute: desfrânarea, necurăția și neînfrânarea, și că acestea îl îndepărtează pe om de Împărăția lui Dumnezeu.
De aceea, această patimă este socotită foarte grea, pentru că îl face pe om să uite de suflet și să trăiască numai pentru plăcere.
Păcatul care adună multe alte păcate
În învățătura Scripturii, această patimă este adesea legată de multe alte răutăți. Ea aduce cu sine minciuna, înșelarea, mândria, nepăsarea și împietrirea inimii.
Domnul Iisus Hristos, arătând starea de cădere a lumii, a numit-o „neam viclean și desfrânat”. Prin aceste cuvinte a arătat că omul care se depărtează de Dumnezeu ajunge să trăiască după plăcere și nu după adevăr.
Când mintea este robită de patimă, nu mai caută cele duhovnicești. Inima nu mai dorește curăția, iar sufletul nu mai simte dorul de Dumnezeu.
Astfel, omul pierde sensul vieții și uită că a fost creat pentru sfințenie.
Cum se naște robia în suflet
Sfinții Părinți spun că această patimă începe prin gând.
Mai întâi vine ispita, apoi îndulcirea cu gândul, apoi obișnuința și, în cele din urmă, robia.
Dacă omul nu se împotrivește la început, patima prinde putere și ajunge să stăpânească sufletul. Atunci mintea se întunecă, voința slăbește și omul nu mai poate lupta.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel stăpânit de această boală are mereu în minte același lucru și nu mai poate vedea altceva. Toate gândurile se întorc la aceeași dorință, iar sufletul nu mai găsește liniște.
Aceasta este adevărata robie a patimii.
Întoarcerea celui căzut este mare înaintea lui Dumnezeu
Deși această patimă este grea, Biserica nu deznădăjduiește pe nimeni. Întoarcerea celui care a trăit în desfrânare este socotită foarte mare, pentru că el trebuie să lupte cu o obișnuință adâncă.
Sfinții spun că întoarcerea desfrânaților este asemănătoare cu întoarcerea păgânilor la credință. Omul trebuie să renunțe nu doar la o faptă, ci la o stare întreagă de viață.
Pocăința începe cu recunoașterea păcatului, continuă cu lupta cu gândurile, cu spovedania, cu rugăciunea și cu înfrânarea.
Dumnezeu nu respinge pe cel care se întoarce cu smerenie, chiar dacă a căzut de multe ori.
Lupta pentru curăție și ajutorul lui Dumnezeu
Sfinții Părinți arată că această patimă nu poate fi biruită fără luptă, dar nici fără harul lui Dumnezeu.
Rugăciunea curățește mintea.
Postul slăbește pornirile trupului.
Spovedania vindecă sufletul.
Fuga de prilejuri păzește inima.
Smerenia aduce harul lui Dumnezeu.
Omul care nu deznădăjduiește și se ridică de fiecare dată primește ajutor de sus.
Patima poate fi grea, dar nu este mai puternică decât mila lui Dumnezeu.
Curăția aduce lumină și pace
Dacă patima întunecă mintea, curăția o luminează.
Omul care se luptă pentru viață curată începe să vadă limpede, să judece drept și să simtă pace în suflet.
Curăția nu înseamnă doar abținerea de la păcat, ci și curățirea gândurilor și a inimii. Când sufletul se curățește, omul simte o bucurie pe care plăcerea nu o poate da.
Aceasta este libertatea adevărată – libertatea în Dumnezeu.
Chemare la trezvie și pocăință
Patima desfrânării este una dintre cele mai grele, pentru că întunecă mintea, tulbură sufletul și îl face pe om rob al plăcerii. Sfinții au numit-o nebunie, pentru că îl face pe om să uite de Dumnezeu, de suflet și de scopul vieții.
Totuși, niciun om nu este pierdut dacă se întoarce.
Pocăința, rugăciunea și înfrânarea pot curăți sufletul și pot reda lumina minții.
Dumnezeu nu vrea pierderea omului, ci îndreptarea lui.
De aceea, cel care se luptă cu această patimă să nu deznădăjduiască, ci să se ridice, să se roage și să ceară ajutor.
Acolo unde păcatul a întunecat sufletul, harul lui Dumnezeu poate aduce din nou lumină, pace și viață.