În istoria mântuirii, Vechiul și Noul Testament nu se află în opoziție, ci într-o relație de continuitate și împlinire.
Vechiul Testament pregătește venirea lui Mesia, iar Noul Testament descoperă deplin lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos. Totuși, între cele două există o diferență fundamentală: Noul Testament aduce plinătatea harului, a adevărului și a comuniunii cu Dumnezeu, deschizând omului calea către Împărăția Cerurilor.
Această realitate este subliniată cu putere de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, atunci când spune: „Ci v-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească,” (Evrei 12, 22). Comentând acest text, marele părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, arată superioritatea Noului Testament față de cel Vechi și chemarea creștinilor la desăvârșire.
De la umbră la realitate
Vechiul Testament este, în limbajul Sfinților Părinți, „umbra” bunurilor viitoare. Legea dată prin Moise, jertfele, templul și sărbătorile aveau rol pedagogic: îl pregăteau pe om pentru întâlnirea cu Hristos. Ele indicau spre ceva mai mare, dar nu ofereau încă plinătatea.
Noul Testament, în schimb, este „adevărul” și „plinirea”. În Hristos, ceea ce era prefigurat devine realitate. Jertfele de animale sunt înlocuite de Jertfa unică și desăvârșită a Fiului lui Dumnezeu. Legea exterioară este transformată în legea iubirii, scrisă în inimile oamenilor prin harul Duhului Sfânt.
Astfel, dacă Vechiul Testament arată drumul, Noul Testament ne conduce la destinație.
De la Ierusalimul pământesc la Ierusalimul ceresc
Un element esențial al diferenței dintre cele două Testamente este raportarea la locul prezenței lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, centrul vieții religioase era Ierusalimul pământesc, cu templul său. Acolo se aduceau jertfele, acolo se manifesta slava lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel, arată însă că, în Noul Testament, credincioșii nu se mai apropie de un loc material, ci de „cetatea Dumnezeului Celui Viu, Ierusalimul Ceresc”. Aceasta înseamnă că viața creștină nu se mai limitează la un spațiu geografic, ci se deschide spre realitatea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu.
Biserica devine, astfel, poarta către Cer, iar fiecare Sfântă Liturghie este o anticipare a ospățului ceresc.
De la Moise la Hristos, Mijlocitorul desăvârșit
Vechiul Testament a fost dăruit poporului prin Moise, marele profet și conducător al lui Israel. El a fost mijlocitor între Dumnezeu și oameni, transmițând Legea și voia dumnezeiască.
În Noul Testament, acest rol este împlinit în mod deplin de Domnul Iisus Hristos, „Mijlocitorul unui nou testament”. Hristos nu este doar un mesager, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat. El unește în Persoana Sa dumnezeirea și omenirea, făcând posibilă împăcarea reală dintre om și Dumnezeu.
Prin Domnul Iisus Hristos, relația cu Dumnezeu nu mai este una bazată pe teamă și distanță, ci pe iubire, încredere și comuniune.
De la poporul ales la comunitatea cerească
În Vechiul Testament, poporul ales era Israelul, chemat să păstreze credința adevărată și să pregătească venirea lui Mesia. Apartenența era, în mare parte, etnică și națională.
Noul Testament depășește această limitare. Biserica devine universală, deschisă tuturor neamurilor. Sfântul Pavel vorbește despre „zeci de mii de îngeri” și despre „adunarea întâi-născuților care sunt scriși în Ceruri”. Această adunare nu mai este definită de sânge sau origine, ci de credință și de har.
Creștinii sunt chemați să facă parte dintr-o comunitate care cuprinde atât cerul, cât și pământul: îngeri, sfinți și credincioși vii.
„Întâi-născuții” și „duhurile drepților”
Un pasaj profund al Epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel este acela in care spune: „Şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi,”. (Evrei 12, 23).
Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că aceștia sunt toți credincioșii care au trăit în credință și au dobândit sfințenia.
În Vechiul Testament, desăvârșirea era doar parțial posibilă, din cauza limitărilor Legii. În Noul Testament, prin harul lui Hristos, omul poate ajunge la sfințenie adevărată.
Aceasta este una dintre marile noutăți ale Noului Testament: chemarea universală la sfințenie. Nu doar profeții sau drepții aleși, ci fiecare creștin este chemat să devină „templu al Duhului Sfânt”.
Sângele lui Hristos și mântuirea deplină
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre „un sânge de stropire care grăiește mai bine decât acela al lui Abel”. Sângele lui Abel striga către Dumnezeu pentru dreptate. Sângele lui Hristos, însă, strigă pentru iertare și milă.
În Vechiul Testament, jertfele aveau un caracter simbolic și temporar. Ele nu puteau șterge definitiv păcatul. Jertfa lui Hristos, în schimb, are valoare veșnică. Prin Cruce și Înviere, păcatul este biruit, iar moartea este înfrântă.
Aceasta este temelia Noului Testament: mântuirea nu mai este doar sperată, ci realizată în Hristos.
De la frică la iubire
Un alt aspect important este schimbarea modului de raportare la Dumnezeu. În Vechiul Testament, relația era adesea marcată de teamă: teama de pedeapsă, de judecată, de pierderea binecuvântării.
Noul Testament aduce descoperirea deplină a lui Dumnezeu ca Tată iubitor. Prin Hristos, omul este adoptat ca fiu al lui Dumnezeu. Frica este înlocuită de iubire, iar ascultarea devine expresia recunoștinței, nu a constrângerii.
Aceasta nu înseamnă lipsa responsabilității, ci o trăire mai profundă și mai liberă a credinței.
Chemarea la desăvârșire
Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu vă neliniștiți, vă veți învrednici și voi să ajungeți lângă ei” sunt pline de speranță. Noul Testament nu este doar o revelație teologică, ci o invitație personală la sfințenie.
Creștinul nu este chemat doar să respecte porunci, ci să se transforme lăuntric, să se unească cu Hristos și să dobândească viața veșnică. Harul primit prin Sfintele Taine îl ajută să urce treptat spre desăvârșire.
De la Slujitori ai Legii, la Fii ai lui Dumnezeu
Noul Testament aduce ceva cu totul aparte față de Vechiul Testament: plinătatea revelației, mântuirea prin Hristos, accesul la Ierusalimul ceresc și posibilitatea reală a sfințeniei. El nu anulează Vechiul Testament, ci îl împlinește și îl luminează.
Prin Hristos, omul nu mai rămâne doar un slujitor al Legii, ci devine fiu al lui Dumnezeu, membru al comunității cerești și moștenitor al vieții veșnice. Chemarea adresată fiecărui creștin este aceea de a trăi această realitate nu doar teoretic, ci concret, în viața de zi cu zi, urcând, cu ajutorul harului, spre „duhurile drepților celor ajunși la desăvârșire”.