Viața creștinului este o luptă neîncetată cu patimile, iar una dintre cele mai grele încercări este aceea de a rămâne liniștit atunci când suntem vorbiți de rău, jigniți sau nedreptățiți.
Puține lucruri tulbură sufletul mai mult decât ocara venită de la oameni. Pentru o simplă înjurătură sau pentru o vorbă grea, mintea începe să urzească mii de gânduri, inima se aprinde de mânie, iar pacea lăuntrică dispare. În astfel de momente, omul simte că nu se mai poate stăpâni și că este îndreptățit să răspundă cu aceeași măsură.
Totuși, învățătura Sfinților Părinți ne arată că tocmai aici se vede adevărata măsură a vieții duhovnicești. Nu atunci când suntem lăudați, ci atunci când suntem ocărâți se arată dacă avem smerenie sau nu.
Tulburarea arată boala sufletului
Avva Zosima spune un cuvânt foarte aspru, dar plin de adevăr: cel care dorește cu adevărat calea cea strâmtă se mustră pe sine atunci când se tulbură.
În loc să se supere pe cel care l-a jignit, el își spune:
„Ce te înfurii, suflete al meu? Ce te tulburi și spumegi? În acest fel arăți că ești bolnav! Dacă n-ai fi bolnav, nu te-ar durea.”
Acest cuvânt descoperă o mare taină. Nu jignirea ne rănește, ci mândria noastră. Dacă nu am avea iubire de sine, nu ne-ar durea vorbele altora. Omul smerit nu se tulbură ușor, pentru că nu se socotește vrednic de cinste.
De aceea, când cineva ne vorbește de rău, trebuie să ne întrebăm mai întâi pe noi înșine:
De ce mă doare?
De ce nu pot să rabd?
De ce vreau să mă apăr cu orice preț?
Răspunsul este aproape întotdeauna același: pentru că avem în noi slavă deșartă, egoism și mândrie.
Cel care se socotește pe sine păcătos nu se miră că este vorbit de rău. Ba chiar se gândește că poate oamenii nu spun totul.
Când omul are stăpânire peste alții se vede dacă are smerenie
Sfinții Părinți spun că nu ocara îl tulbură pe om, ci mândria rănită. De aceea, cel care are stăpânire peste alții se încearcă mai mult, pentru că are și puterea să se răzbune. Avva Zosima arată că atunci când ne aprindem pentru o vorbă, ne pornim împotriva fratelui nostru din iubire de slavă, nu din dreptate. Iar Sfântul Nifon spune că cel ce nu rabdă ocara iubește cinstea oamenilor. Cel care este cu adevărat tare nu este cel care pedepsește, ci cel care se stăpânește pe sine.
Să privim la Hristos, nu la oameni
Sfinții Părinți ne îndeamnă ca, atunci când suntem ocărâți, să privim la Hristos.
Apostolul Petru spune despre Mântuitorul că, „«Care n-a săvârşit niciun păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui», Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate.” (I Petru 2, 22-23).
Domnul nostru a fost scuipat, batjocorit, lovit, biciuit și răstignit, deși era fără de păcat.
Prorocul Isaia spune despre El:
„Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii Mei spre pălmuiri, şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor.”(Isaia 50, 6).
Dacă Domnul Iisus Hristos a răbdat toate acestea pentru noi, cum de noi nu putem răbda o vorbă grea?
Cum de ne pierdem liniștea pentru o jignire, pentru o nedreptate sau pentru o bârfă?
Vedem în fiecare zi Crucea Domnului, citim despre Patimile Lui, ne închinăm la icoanele Lui, dar când vine o mică încercare, ne tulburăm și ne aprindem de mânie.
Aceasta arată că încă suntem departe de adevărata smerenie.
Cel ce se socotește nimic nu se tulbură
Odată, pe Avva Zosima l-au întrebat:
– Cum poate cineva, când îl grăiesc de rău și îl umilesc, să nu se mânie?
Iar el a răspuns:
– Cel care se socotește pe sine un nimic nu se tulbură.
Același lucru îl spune și Avva Pimen:
„Dacă te umilești pe tine, vei afla odihna.”
Aceste cuvinte sunt greu de primit pentru omul obișnuit, dar ele arată calea adevărată.
Noi ne tulburăm pentru că vrem să fim cineva.
Vrem să fim respectați.
Vrem să fim apreciați.
Vrem să fim considerați buni.
Când cineva ne vorbește de rău, se lovește tocmai în această dorință a noastră.
Dar dacă omul se socotește pe sine păcătos, atunci nu mai are ce pierde.
Cel smerit nu se apără cu înverșunare, pentru că știe că înaintea lui Dumnezeu este mai rău decât spun oamenii.
Această smerenie nu înseamnă dispreț de sine, ci adevăr.
Mânia este o unealtă a vrăjmașului
Sfinții spun că atunci când ne aprindem de mânie, de fapt lucrăm împotriva noastră.
Diavolul nu are nevoie să ne lovească din afară, dacă reușește să ne tulbure pe dinăuntru.
Pentru o singură vorbă, omul începe să se gândească la răzbunare, la ceartă, la ceartă în minte, la justificări, la supărare.
Astfel, își pierde pacea, își pierde rugăciunea și își pierde harul.
De aceea Avva Zosima spune că atunci când te superi pe fratele tău, de fapt te pornești împotriva ta, ca și demonii.
Vrăjmașul nu vrea altceva decât să ne tulbure.
Nu contează cine a spus vorba.
Nu contează dacă a fost drept sau nedrept.
Important este că noi am pierdut liniștea.
Și aceasta este adevărata pierdere.
Adu-ți aminte că și Hristos a fost batjocorit
Un episcop ascet spune că atunci când cineva te înjură, trebuie să-ți amintești că și Hristos a fost scuipat și lovit de oameni păcătoși.
Dacă Fiul lui Dumnezeu a fost batjocorit, cum ne mirăm că noi suntem vorbiți de rău?
Cine suntem noi?
Suntem mai buni decât Hristos?
Când omul își aduce aminte de Patimile Domnului, mânia începe să se stingă.
Rușinea ia locul supărării.
Smerenia ia locul orgoliului.
Atunci sufletul spune:
„Doamne, eu nu sunt vrednic nici să trăiesc, dar Tu mă rabzi în fiecare zi.”
Un astfel de gând aduce liniște mai mult decât orice răspuns.
Slava deșartă este rădăcina tulburării
Sfinții Părinți spun că multe tulburări vin din slava deșartă.
Omul vrea să fie lăudat, iar când nu este, se supără.
Dacă vrăjmașul îți aduce gânduri de mândrie, spune un sfânt, privește la popoarele vechi și întreabă:
„Care dintre cei îngâmfați au sporit vreodată?”
Toți cei mândri au căzut.
Sfânta Scriptura spune:
„Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.” (I Petru 5, 5).
Când omul își aduce aminte că mândria îl desparte de Dumnezeu, începe să se teamă de ea mai mult decât de jigniri.
Mai bine să fii vorbit de rău și să ai har, decât să fii lăudat și să pierzi binecuvântarea lui Dumnezeu.
Cum să ne liniștim când suntem vorbiți de rău
Sfinții Părinți ne dau câteva arme simple, dar puternice:
1. Mustră-te pe tine, nu pe celălalt.
Spune în inimă: „M-am tulburat, deci sunt bolnav. Doamne, miluiește-mă.”
2. Adu-ți aminte de Hristos.
El a răbdat mai mult decât tine și nu S-a mâniat.
3. Socotește-te mai păcătos decât toți.
Cel care se socotește nimic nu se tulbură.
4. Fugi de gânduri.
Nu întoarce în minte vorbele auzite.
Nu le repeta.
Nu le analiza.
5. Roagă-te pentru cel care te-a supărat.
Aceasta stinge mânia mai repede decât orice.
6. Gândește-te la veșnicie.
Ce folos să câștigi o ceartă și să pierzi pacea sufletului?
Odihna vine din smerenie
Toți Sfinții spun același lucru: liniștea vine din smerenie.
Nu din dreptate.
Nu din explicații.
Nu din răzbunare.
Cel care se smerește află odihnă, pentru că nu mai are ce apăra.
Nu mai are ce pierde.
Nu mai are de cine să se teamă.
Când omul ajunge aici, cuvintele oamenilor nu-l mai rănesc.
El își vede păcatele sale și se roagă.
Și atunci se împlinește cuvântul:
„Celor smeriți le dă Dumnezeu har.”
Când cineva ne vorbește de rău, avem două căi: calea mâniei sau calea smereniei
Calea mâniei aduce tulburare, neliniște și întunecare.
Calea smereniei aduce pace, har și odihnă.
Sfinții Părinți ne învață că adevărata biruință nu este să-l învingi pe cel care te-a jignit, ci să-ți păstrezi liniștea.
Să ne aducem aminte de Hristos, să ne mustrăm pe noi înșine, să ne smerim și să spunem în inimă:
„Doamne, învață-mă să rabd, ca să nu pierd pacea sufletului meu.”
Și atunci, chiar dacă lumea ne vorbește de rău, înlăuntrul nostru va fi liniște.
Iar această liniște este mai prețioasă decât orice dreptate omenească.