Preambul: O dilemă morală necesară
Pentru cititorul modern, pasajele din Vechiul Testament care reglementează sclavia (sau robia) sunt, fără îndoială, printre cele mai tulburătoare. Trăim într-o lume care, cel puțin la nivel declarativ, a ajuns la un consens moral că deținerea unui alt om ca proprietate este o abominație.
Această realitate creează o dilemă teologică uriașă: Cum poate un Dumnezeu perfect, drept și iubitor să tolereze, sau chiar mai rău, să legifereze o practică intrinsec rea?
Clarificarea acestei întrebări nu este un simplu exercițiu academic. Este o necesitate pastorală și apologetică. Pentru sceptici, este dovada principală că Biblia este un document tribal, barbar și depășit moral. Pentru credincioși, este o „piatră de poticnire” care le zguduie încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. Așadar, a înțelege de ce Legea Veche include sclavia nu înseamnă a o justifica, ci a înțelege corect natura revelației divine și pedagogia lui Dumnezeu într-o lume căzută.
Contextul istoric: O lume brutală
Primul pas esențial este să ne ferim de anacronism. Nu putem proiecta realitățile secolului XXI peste Orientul Apropiat Antic.
În lumea de acum 3.500 de ani, sclavia era o realitate universală și fundamentală. Era pilonul pe care se clădea întreaga economie, de la Egipt la Babilon. Este important de menționat că această sclavie antică era diferită de sclavia transatlantică modernă; nu se baza pe rasă, ci, în principal, pe trei surse:
- Război: Prizonierii de război deveneau automat sclavi. Alternativa, de obicei, era execuția imediată.
- Datorii: O persoană care nu își putea plăti datoriile se vindea pe sine sau pe copiii săi în sclavie pentru a supraviețui.
- Sărăcie: În timp de foamete, a deveni sclav într-o gospodărie bogată era singura alternativă la moartea prin inaniție.
Așadar, Dumnezeu nu „inventează” sclavia pentru Israel. El se adresează unui popor care ieșea din sclavie (Egipt) și intra într-o lume (Canaan) unde sclavia era la fel de comună ca agricultura. Problema nu era dacă Israelul va avea sclavi (era o certitudine economică), ci cum se vor purta cu ei.
Rațiunea acceptării: Pogorământul Divin (Oikonomia)
Aici intră în scenă conceptul teologic central: pogorământul (în greacă, synkatabasis). Acesta descrie modul în care Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, nu impune idealul Său absolut unei societăți care este complet incapabilă, din punct de vedere moral și spiritual, să îl primească. El „coboară” la nivelul lor și lucrează din interiorul sistemului lor pentru a-l umaniza și a-l ridica treptat.
Iisus însuși folosește această logică atunci când este întrebat despre divorț (altă practică problematică din Vechiul Testament). El spune: „Pentru învârtoșarea inimii voastre v-a îngăduit Moise să vă lăsați femeile, dar la început nu a fost așa” (Matei 19:8).
La fel și cu sclavia. „La început nu a fost așa.” Idealul lui Dumnezeu era Edenul, unde toți erau liberi. Dar în lumea post-Cădere, plină de violență și „inimi învârtoșate”, Dumnezeu nu a impus abolirea imediată (care ar fi fost la fel de realistă ca interzicerea armatelor), ci a impus reglementări radicale menite să limiteze răul.
Legea lui Moise nu a fost revoluționară pentru că permitea sclavia, ci pentru că o limita într-un mod nemaiîntâlnit:
- Limita de timp: Un sclav evreu trebuia eliberat necondiționat în al șaptelea an (Anul Sabatic), și nu pleca cu mâna goală (Deuteronom 15:12-14).
- Protecția vieții: Uciderea unui sclav era pedepsită (Exod 21:20), în contrast cu restul lumii antice, unde stăpânul avea putere absolută de viață și de moarte.
- Refugiu pentru sclavi: Acesta este poate cel mai subversiv verset. Legea interzicea explicit returnarea unui sclav fugar (care nu era evreu!) stăpânului său: „Să nu-l dai înapoi stăpânului său pe robul care a fugit la tine… să locuiască la tine, în mijlocul tău… să nu-l asuprești.” (Deuteronom 23:15-16). Această lege, de una singură, subminează din temelii instituția sclaviei.
Legea Veche a fost un „pedagog” (Galateni 3:24) – un tutore temporar al unei umanități imature. Scopul ei nu era să instituie sclavia, ci să ia o practică barbară existentă și să-i injecteze un virus al milei și demnității umane, pregătind terenul pentru revelația deplină.
Explicațiile Sfinților Părinți
Sfinții Părinți ai Bisericii au fost unanimi în a condamna sclavia ca fiind o consecință a păcatului, împotriva planului original al lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie la Facere, subliniază că Dumnezeu i-a dat omului stăpânire peste animale, pești și păsări, dar niciodată peste alți oameni. El scrie: „De la început, Dumnezeu nu l-a făcut pe unul rob și pe altul liber… Sclavia este rezultatul lăcomiei, al degradării, al brutalității… întrucât păcatul a intrat în lume.”
Sfântul Augustin, în „Cetatea lui Dumnezeu”, reia aceeași idee: sclavia este o pedeapsă pentru păcat (în sensul că este o consecință a lumii căzute), nu o stare naturală. El afirmă că numele de „sclav” (servus) provine din faptul că prizonierii de război erau salvați (servati) de la execuție, fiind ținuți ca robi. Astfel, sclavia, deși rea, era văzută ca un „rău mai mic” într-o lume brutală.
Pentru Părinți, Legea Veche nu este idealul. Este un spital de campanie. Dumnezeu acționează ca un medic care nu poate vindeca imediat pacientul, așa că îi administrează un tratament pentru a-i stabiliza starea și a preveni moartea, până la venirea Marelui Doctor.
Desăvârșirea în Hristos
Revelația deplină vine în Noul Testament. Hristos nu pornește o revoluție socială violentă împotriva Imperiului Roman (care s-ar fi bazat pe sclavi), ci pornește o revoluție spirituală care face sclavia imposibilă din punct de vedere moral.
Pavel, în Epistola către Galateni, dă lovitura de grație teologică: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3:28).
Cel mai bun exemplu este scurta epistolă către Filimon. Pavel îl trimite înapoi pe sclavul fugar Onisim, dar nu ca pe un sclav. El îi scrie stăpânului (Filimon) să îl primească „nu mai ca pe un rob, ci… ca pe un frate iubit” (Filimon 1:16). În momentul în care un stăpân creștin își vede sclavul ca pe un frate iubit în Hristos, egal cu el în fața lui Dumnezeu, instituția sclaviei este moralmente anihilată.
În concluzie, Dumnezeu nu a dorit și nu a instituit robia. El a îngăduit-o (acceptat-o) ca pe o realitate tragică a unei lumi căzute, reglementând-o prin „pogorământ” în Vechiul Testament pentru a limita răul, înainte de a o desființa la nivel spiritual și fundamental prin venirea lui Hristos.