În viața duhovnicească, una dintre cele mai grele întrebări pe care și le pune omul este aceasta: de ce îngăduie Dumnezeu încercările, suferințele și necazurile chiar asupra celor credincioși?
Dacă Dumnezeu este iubitor și milostiv, de ce nu îi ocrotește pe deplin pe cei care Îl iubesc și Îl urmează?
Răspunsul nu este simplu, dar Sfânta Scriptură și învățătura Bisericii ne arată că încercările nu sunt semne ale părăsirii lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, ale unei lucrări tainice prin care El modelează sufletul omului. Încercarea nu este pedeapsă în sens juridic, ci mijloc de curățire, întărire și apropiere de Dumnezeu.
Încercarea, dovada iubirii lui Dumnezeu
Un prim adevăr esențial este că Dumnezeu îi încearcă pe cei pe care îi iubește.
Acest lucru poate părea paradoxal, dar Scriptura este foarte clară:
„Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte».”(Evrei 12, 6)
Încercarea nu este o respingere, ci o confirmare a relației vii dintre Dumnezeu și om. Așa cum un părinte își educă copilul pentru a-l face mai bun, tot astfel Dumnezeu îngăduie încercări pentru a ne maturiza duhovnicește.
Credinciosul nu este chemat la o viață comodă, ci la o viață în Hristos, iar aceasta presupune luptă.
Însuși Mântuitorul ne avertizează:
„Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”(Ioan 16, 33)
Prin urmare, încercările nu sunt anormale, ci parte integrantă a vieții creștine.
Încercarea ca mijloc de curățire a sufletului
Un alt scop al încercărilor este curățirea sufletului de patimi și păcate. Omul, chiar credincios fiind, rămâne supus slăbiciunilor.
Dumnezeu folosește încercările ca pe un foc curățitor:
„Pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos.”(1 Petru 1, 7)
Așa cum aurul este purificat prin foc, tot astfel sufletul este curățit prin suferință. Necazurile scot la iveală ceea ce este ascuns în inimă: mândria, atașamentul de cele materiale, lipsa de răbdare.
Mulți oameni se apropie cu adevărat de Dumnezeu abia în suferință. În momentele de liniște, omul uită de Dumnezeu, dar în necaz începe să se roage cu inimă zdrobită.
Încercarea întărește credința
Credința nu este doar o convingere intelectuală, ci o trăire vie, care trebuie întărită. Încercările sunt terenul în care credința crește și se maturizează.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite,Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea;”(Iacov 1, 2-3)
Răbdarea este una dintre cele mai mari virtuți creștine, iar ea nu poate fi dobândită fără încercări. Un om care nu a trecut prin suferință nu poate avea o credință profundă.
Exemplele biblice sunt grăitoare.
Dreptul Iov, care a fost supus unor încercări cumplite:
„Era odată în ţinutul Uz un om pe care îl chema Iov şi acest om era fără prihană şi drept; se temea de Dumnezeu şi se ferea de ce este rău.” (Iov 1, 1)
Și totuși, el nu L-a hulit pe Dumnezeu:
„Şi a rostit: «Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!».”(Iov 1, 21)
Prin aceasta, credința lui a devenit un model pentru toate veacurile.
Încercarea ca mijloc de smerenie
Una dintre cele mai mari primejdii pentru omul credincios este mândria duhovnicească. Omul poate ajunge să creadă că este bun, drept sau superior altora. Încercările sunt un antidot împotriva acestei stări.
Sfântul Apostol Pavel mărturisește:
„Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.”(2 Corinteni 12, 7)
Dumnezeu a îngăduit această suferință tocmai pentru a-l păzi de mândrie. Smerenia este temelia vieții duhovnicești, iar fără ea nu există mântuire.
Încercările ne arată cât de slabi suntem fără Dumnezeu. Ele ne învață să ne punem nădejdea nu în noi înșine, ci în harul divin.
Încercarea apropie omul de Dumnezeu
În suferință, omul devine mai sensibil la prezența lui Dumnezeu. Rugăciunea devine mai sinceră, lacrimile mai curate, iar sufletul mai deschis.
Psalmistul David spune:
„Către Domnul am strigat când m-am necăjit și m-a auzit.”(Psalmul 119, 1)
Necazul devine astfel un prilej de întâlnire cu Dumnezeu. Mulți sfinți au mărturisit că în suferință au simțit cel mai intens harul lui Dumnezeu.
Paradoxal, încercările nu ne îndepărtează de Dumnezeu, ci ne aduc mai aproape de El, dacă sunt trăite cu credință.
Încercarea ca pregătire pentru viața veșnică
Viața aceasta nu este scopul final al omului. Creștinul este chemat la Împărăția lui Dumnezeu, iar încercările sunt o pregătire pentru această realitate.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare,”(2 Corinteni 4, 17)
Prin suferință, omul se desprinde de cele trecătoare și începe să caute cele veșnice. Încercările ne învață că această lume nu este patria noastră definitivă.
Cum trebuie să răspundă credinciosul la încercări
Nu este suficient să înțelegem de ce vin încercările; trebuie să știm și cum să le trăim.
– Cu răbdare
„Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre.”(Luca 21, 19)
– Cu credință
Să nu ne îndoim de iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă nu înțelegem planul Său.
– Cu rugăciune
Rugăciunea este cea mai puternică armă în fața încercărilor.
– Cu nădejde
Să avem convingerea că Dumnezeu nu ne va lăsa peste puterile noastre:
„Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda.”(1 Corinteni 10, 13)
Încercările, o taină a mântuirii
În cele din urmă, trebuie să acceptăm că încercările rămân o taină. Nu toate suferințele pot fi explicate rațional. Dar ele capătă sens în lumina Crucii lui Hristos.
Mântuitorul Însuși a suferit, deși era fără de păcat. Prin Cruce, El a transformat suferința în cale spre mântuire.
„Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”(Matei 16, 24)
Astfel, încercările devin parte din crucea personală a fiecărui creștin.
Dumnezeu nu îi încearcă pe cei credincioși pentru a-i distruge, ci pentru a-i desăvârși
Încercările sunt expresia iubirii Sale pedagogice, mijloc de curățire, întărire și apropiere de El.
Chiar dacă durerea este reală și uneori copleșitoare, credinciosul este chemat să privească dincolo de ea, spre scopul final: mântuirea și unirea cu Dumnezeu.
În fața încercărilor, nu trebuie să întrebăm doar „De ce?”, ci și „Pentru ce?”. Iar răspunsul este acesta: pentru creșterea noastră duhovnicească și pentru dobândirea vieții veșnice.
Încredințându-ne lui Dumnezeu, putem spune, asemenea dreptului Iov, chiar și în suferință:
„Şi a rostit: «Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!».”(Iov 1, 21)