Preambul
Puțini teologi au avut o influență mai profundă asupra gândirii creștine occidentale decât Augustin, episcopul Hiponei. Convertirea sa spectaculoasă, descrisă cu emoție în Confesiuni, dar și forța intelectuală a scrierilor sale teologice l-au făcut să fie numit, în Apus, „Doctor al Bisericii” și „Sfântul Augustin”. În schimb, în Răsărit, Biserica Ortodoxă îl numește Fericitul Augustin, un titlu care exprimă respect și venerație, dar fără a implica o recunoaștere deplină a sfințeniei sale prin canonizare.
Această diferență de titulatură nu este o simplă chestiune de terminologie, ci reflectă profunde nuanțe teologice și istorice.
Viața Fericitului Augustin
Fericitul Augustin s-a născut la 13 noiembrie 354 în orașul Tagaste, în provincia africană Numidia (azi Algeria). Tatăl său, Patriciu, era păgân, iar mama sa, Monica — pe care Biserica o cinstește ca sfântă — era o femeie creștină de o credință neclintită. Tânărul Augustin a fost dornic de cunoaștere și a urmat studii strălucite la Cartagina, devenind profesor de retorică.
Timp de ani de zile, Augustin a trăit departe de credință, căutând adevărul în diverse curente filosofice, printre care și maniheismul. După o lungă frământare sufletească, sub influența mamei sale și a episcopului Ambrozie al Milanului, s-a convertit la creștinism și a primit botezul în anul 387.
Revenit în Africa, Augustin a devenit preot, apoi episcop de Hippona (astăzi Annaba, în Algeria). A slujit cu o intensitate deosebită Bisericii, fiind un apărător neobosit al credinței în fața ereziilor timpului său — donatismul, maniheismul și pelagianismul. A trecut la Domnul în anul 430, în timpul asediului orașului său de către vandali.
Cinstirea sa în Biserica Ortodoxă
În Biserica Ortodoxă, Fericitul Augustin este pomenit pe 15 iunie, potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anul 2011. Totuși, titlul de „Fericitul”, nu de „Sfântul”, este ales cu grijă: el exprimă o formă de cinstire și recunoaștere, fără a echivala cu canonizarea deplină pe care o presupune titlul de „Sfânt”.
Această distincție se datorează faptului că, deși Augustin a fost un om de o profundă pocăință, un teolog uriaș și un mare apărător al credinței, unele dintre învățăturile sale teologice nu sunt pe deplin în acord cu Tradiția Bisericii Răsăritene.
Diferențe de gândire între Augustin și Părinții Răsăriteni
Deși multe dintre ideile sale — despre iubirea lui Dumnezeu, despre viața interioară, despre har și mântuire — au un ecou ortodox autentic, în alte privințe Augustin a mers pe un drum propriu, influențat de contextul cultural și filosofic latin al vremii sale.
1. Despre har și libertatea omului
Una dintre cele mai cunoscute controverse teologice ale lui Augustin este cea legată de har și predestinare, formulată în polemica sa cu Pelagius. Augustin a accentuat puterea absolută a harului divin și incapacitatea totală a omului de a se mântui fără intervenția acestuia. În unele texte, însă, a mers până aproape de ideea că omul nu are deloc libertate în fața harului — ceea ce a fost interpretat ulterior în Apus drept doctrina „harului irezistibil” și a „predestinării”.
Părinții răsăriteni — ca Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nyssa sau Sfântul Maxim Mărturisitorul — au accentuat mereu sinergia dintre harul dumnezeiesc și libertatea omului: mântuirea este rodul colaborării dintre Dumnezeu și voința omului, nu rezultatul unei predestinări absolute.
Astfel, în Răsărit, accentul cade pe vindecarea firii umane și pe participarea liberă la lucrarea mântuirii, nu pe determinismul divin.
2. Despre păcatul strămoșesc
Pentru Augustin, păcatul lui Adam a avut o consecință juridică și ereditară asupra întregii omeniri: fiecare om se naște vinovat de păcatul originar. De aceea, el considera botezul pruncilor absolut necesar, pentru curățirea de vina ereditară.
În teologia ortodoxă, păcatul strămoșesc este văzut mai degrabă ca o îmbolnăvire a firii, o rupere de har, nu ca o vină juridică transmisă biologic. Omul moștenește consecințele păcatului — moartea, stricăciunea, înclinarea spre rău —, dar nu vina personală a lui Adam.
Această deosebire pare subtilă, dar are implicații majore asupra întregii antropologii și asupra modului în care este înțeleasă mântuirea.
3. Despre Duhul Sfânt și purcederea Sa
Una dintre cele mai importante diferențe teologice între Apus și Răsărit își are originea, indirect, și în scrierile lui Augustin. În lucrarea sa De Trinitate, el afirmă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, dar și de la Fiul (ex Patre Filioque).
Această formulare — care, la Augustin, avea sensul de „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul” — a fost interpretată ulterior literal în Apus, devenind temelia dogmei Filioque, adică „Duhul Sfânt purcede și de la Fiul”, adăugire care a dus la ruptura dogmatică dintre Răsărit și Apus.
Părinții răsăriteni, începând cu Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Fotie cel Mare, au afirmat cu tărie că Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl, pentru a păstra ordinea trinitară revelată: Tatăl ca izvor unic al dumnezeirii.
4. Despre mântuire și îndumnezeire
Augustin a accentuat adesea dimensiunea juridică a mântuirii: omul, vinovat de păcat, este răscumpărat prin jertfa lui Hristos, care satisface dreptatea divină.
În teologia ortodoxă, mântuirea nu este văzută în primul rând ca o chestiune juridică, ci ca o vindecare și îndumnezeire a firii omenești. Prin harul dumnezeiesc, omul este chemat să participe la viața lui Dumnezeu — o perspectivă mistică, nu legalistă.
Această viziune mistică lipsește, în mare măsură, din teologia augustiniană, deși scrierile lui despre iubire și har se apropie uneori de duhul răsăritean.
De ce nu este numit „Sfântul” Augustin în Ortodoxie
Biserica Ortodoxă îl numește „Fericitul” Augustin, pentru a recunoaște:
- viața sa de pocăință și convertire exemplară;
- dragostea sa arzătoare pentru Dumnezeu și Adevăr;
- contribuția sa uriașă la combaterea ereziilor și la formularea teologiei creștine;
- influența sa benefică asupra spiritualității universale.
Dar păstrează o rezervă dogmatică față de unele dintre ideile sale care nu coincid cu Tradiția Părinților răsăriteni. Prin urmare, nu s-a făcut niciodată o canonizare deplină în cadrul Ortodoxiei, deși cinstirea sa este vie, mai ales în Biserica Ortodoxă Română.
Concluzie
Fericitul Augustin rămâne o figură complexă și luminoasă. Deși unele dintre învățăturile sale s-au îndepărtat de sensibilitatea teologică a Răsăritului, viața sa de pocăință și dragostea sa pentru Dumnezeu îl fac vrednic de pomenire și de cinstire.
Prin titlul de „Fericitul”, Biserica Ortodoxă exprimă echilibrul între recunoștință și discernământ teologic: recunoștință pentru omul care L-a iubit pe Dumnezeu până la lacrimi, și discernământ pentru a păstra nealterată moștenirea de credință a Părinților răsăriteni.
Astfel, pomenirea Fericitului Augustin la 15 iunie nu este doar un act de memorie, ci o chemare la pocăință, la iubirea adevărului și la smerenia de a recunoaște că, oricât de mari am fi în cunoaștere, desăvârșirea aparține numai lui Dumnezeu.