Iertarea aproapelui este una dintre cele mai grele, dar și cele mai înalte porunci ale vieții creștine.
Domnul nostru Iisus Hristos nu doar că ne-a învățat să iertăm, ci a pus iertarea în centrul vieții duhovnicești, legând-o chiar de mântuirea noastră. În rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care o rostim zilnic, spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Așadar, iertarea pe care o cerem de la Dumnezeu depinde de iertarea pe care o oferim semenilor noștri.
Dar, deși porunca pare simplă, împlinirea ei este foarte grea. De multe ori ne întrebăm: cum să ierți un om care te-a nedreptățit? Cum să ierți pe cel care te-a rănit, te-a mințit, te-a înșelat sau te-a umilit? Cum să ierți pe cineva care nu-și cere iertare? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim în învățătura Sfinților Părinți și în experiența duhovnicească a Bisericii.
De ce ne este greu să iertăm
Dacă privim cu sinceritate în sufletul nostru, vom vedea că de cele mai multe ori nu ne supărăm pentru lucruri cu adevărat importante, ci pentru lucruri trecătoare. Urâm pe cineva pentru că are mai mulți bani decât noi, pentru că a fost preferat în locul nostru, pentru că ne-a înșelat într-o afacere, pentru că ne-a vorbit urât sau pentru că a primit ceva ce noi ne doream.
Toate aceste supărări vin din alipirea noastră de cele materiale, de cele pământești și trecătoare. Atunci când inima este lipită de lume, orice pierdere pare o tragedie, iar orice nedreptate pare de neiertat. Dar când omul începe să se apropie de Dumnezeu, începe să vadă altfel lucrurile.
Sfânta Scriptură ne spune prin prorocul David: „Dar toate sunt deșertăciuni; tot omul ce viază. Deși ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură. Strânge comori și nu știe cui le adună pe ele.” (Psalmul 38, 8-10).
Viața aceasta trece repede, iar toate lucrurile pentru care ne certăm, ne supărăm și ne dușmănim se vor risipi ca fumul. Când omul înțelege acest adevăr, iertarea devine mai ușoară.
În măsura în care ne desprindem de cele trecătoare și ne îndreptăm mintea către Dumnezeu și către viața veșnică, în aceeași măsură se liniștește și inima noastră. Iar omul liniștit iartă mai ușor decât omul tulburat.
Iertarea, condiție pentru iertarea noastră
Domnul Iisus Hristos spune limpede:
„Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre.” (Matei 6, 14-15).
Aceste cuvinte sunt cutremurătoare. Ele arată că iertarea aproapelui nu este doar o virtute frumoasă, ci o condiție pentru mântuire. Nu putem cere milă de la Dumnezeu dacă noi nu avem milă de aproapele nostru.
Nu este nevoie să mergi până la capătul lumii pentru a face un bine cuiva. Nu este nevoie să faci lucruri extraordinare pentru a fi plăcut lui Dumnezeu. Dar să ierți, aceasta este la îndemâna fiecăruia. Și totuși, tocmai aceasta este cel mai greu.
Știind însă că pentru o singură iertare primim de la Dumnezeu iertare pentru nenumărate păcate, ar trebui să ne grăbim să iertăm. Și nu doar pentru răsplată, ci pentru că prin iertare ne asemănăm cu Dumnezeu. Dumnezeu este milostiv, îndelung-răbdător și iertător. Când iertăm, devenim și noi asemenea Lui.
Cum să ierți un om care te-a rănit
Cea mai grea întrebare este aceasta: cum să ierți pe cel care te necăjește, pe cel care te urăște, pe cel care îți face rău?
Răspunsul este unul duhovnicesc: adu-ți aminte de Dumnezeu. Adu-ți aminte că Dumnezeu l-a creat și pe acel om. Adu-ți aminte că Hristos a murit și pentru el. Adu-ți aminte că și tu ai greșit de nenumărate ori și ai fost iertat.
Când ne aducem aminte de propriile noastre păcate, nu mai avem putere să judecăm pe alții. Omul care se vede pe sine păcătos nu mai poate urî pe nimeni. El se roagă pentru toți și se smerește înaintea tuturor.
Sfinții Părinți spun că trebuie să ne aducem aminte și de cei dragi nouă. Dacă un copil greșește, părintele îl iartă. Dacă părintele greșește, copilul îl iartă. Dragostea naște iertare.
Din păcate, astăzi vedem și lucruri dureroase: copii care își urăsc părinții, părinți care își urăsc copiii, frați care nu-și vorbesc ani de zile. Acestea arată cât de departe suntem de chemarea lui Hristos.
Iertarea, semn al despătimirii
Puterea de a ierta nu vine din fire, ci din har. Omul nu poate ierta cu adevărat decât atunci când începe să se desprindă de patimi.
Cel care este robit de mândrie nu poate ierta.
Cel care este robit de iubirea de bani nu poate ierta.
Cel care este robit de slavă deșartă nu poate ierta.
Dar cel care începe să se apropie de Dumnezeu se schimbă încet. Inima lui se înmoaie, gândurile se liniștesc, iar sufletul se luminează. Acesta este începutul despătimirii.
Omul care se apropie de Dumnezeu începe să vadă în ceilalți nu dușmani, ci oameni slabi, oameni răniți, oameni păcătoși, la fel ca el. Și atunci apare milă în loc de ură.
În măsura în care ne desprindem de cele pământești, iertăm mai ușor. În măsura în care ne alipim de Dumnezeu, iubim mai mult.
Să vedem în fiecare om chipul lui Dumnezeu
Una dintre cele mai adânci învățături ale credinței ortodoxe este că fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu. Chiar și omul rău, chiar și omul care greșește, chiar și omul care ne face rău poartă acest chip.
Dacă ne-am aduce aminte mereu de acest lucru, nu am mai putea urî pe nimeni.
Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu ne-a iubit „pe când noi încă eram păcătoși”. Dacă Dumnezeu ne-a iubit atunci când eram departe de El, cine suntem noi ca să nu iertăm pe aproapele nostru?
Când privim la Crucea lui Hristos, vedem cea mai mare dovadă de iertare. Domnul a fost batjocorit, lovit, răstignit, și totuși a spus:
„Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.”
Dacă Hristos a iertat pe cei care L-au răstignit, cum să nu iertăm noi pe cei care ne-au supărat?
Iertarea aduce pace în suflet
Omul care nu iartă trăiește în tulburare. Gândurile îl apasă, inima îi este grea, rugăciunea nu mai are putere. Ținerea de minte a răului este o povară care ne apasă mai mult pe noi decât pe cel pe care îl urâm.
În schimb, când iertăm, sufletul se ușurează. Pacea se întoarce în inimă, iar rugăciunea devine mai vie.
Sfinții spun că nu putem avea îndrăzneală la rugăciune dacă avem ură în inimă. Dar când iertăm, dobândim îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, iar rugăciunea noastră este ascultată.
De aceea, înainte de a ne ruga, înainte de a merge la biserică, înainte de a ne împărtăși, trebuie să ne cercetăm pe noi înșine și să vedem dacă avem pe cineva pe care nu l-am iertat.
Iertarea, calea către asemănarea cu Dumnezeu
Poruncile Mântuitorului sunt simple, dar cer o mare adâncime a inimii. Nu ni se cere să facem lucruri complicate, ci să ne curățim gândurile, să ne smerim și să ne întoarcem mereu către Dumnezeu.
Ni se cere să ne privim pe noi înșine mai mult decât pe alții.
Ni se cere să nu ne alipim de cele trecătoare.
Ni se cere să vedem în fiecare om chipul lui Dumnezeu.
Când trăim astfel, iertarea nu mai este o povară, ci devine o firească lucrare a sufletului.
Cel ce iartă se apropie de Dumnezeu.
Cel ce iartă se vindecă pe sine.
Cel ce iartă dobândește pace.
Cel ce iartă se aseamănă cu Hristos.
De aceea, să ne străduim să iertăm pe toți, pentru ca și noi să fim iertați. Să ne rugăm pentru cei care ne-au supărat, pentru cei care ne-au nedreptățit și pentru cei care ne-au rănit.
Și atunci vom simți că inima se schimbă, că sufletul se luminează și că Dumnezeu Se apropie de noi.
Iar unde este Dumnezeu, acolo este pace, iubire și iertare fără sfârșit.