În istoria nevăzută, dar adânc vie a monahismului athonit, numele Cuviosului Trifon din Kapsala strălucește nu prin renume, funcții sau influență lumească, ci prin smerenie, sărăcie aleasă și o nevoință care a atins marginile muceniciei. Pomenit cu evlavie de către Sfântul Paisie Aghioritul, care i-a dedicat un scurt, dar emoționant portret duhovnicesc, Bătrânul Trifon este o dovadă smerită că sfințenia se odihnește în inimile curate, hrănite din pocăință și din tăcerea plină de har a celor ce trăiesc numai pentru Dumnezeu.
Origini și începuturi athonite
Bătrânul Trifon s-a născut în localitatea Frecăței, din județul Tulcea, la începutul anilor 1890, într-o familie de oameni simpli, Gheorghe și Maria Victorescu, care l-au botezat cu numele de Teodor. Încă de tânăr, Duhul lui Dumnezeu a lucrat în inima sa o chemare puternică spre viața monahală. Astfel, în anul 1910, la nici douăzeci de ani, a pășit pe pământul sfințit al Muntelui Athos și s-a așezat la Schitul Lacu, la chilia „Întâmpinarea Domnului”. Aici, în anul 1914, a fost călugărit în Postul Mare, intrând astfel pe calea nevoinței și a sfințeniei.
Despre starețul său se spune că era un om de o evlavie rară, trăitor autentic al tradiției vechi athonite. Viața aspră și lipsită de orice confort era norma zilnică, iar ucenicul Trifon a primit această rânduială cu bucurie și cu râvnă, iconomisindu-și cele de trebuință doar din lucrarea mâinilor sale.
În timpul foametei din anul 1917, cu binecuvântarea starețului său, a ieșit din Sfântul Munte Athos în Halkidikí pentru a munci la seceriș, cu scopul de a strânge grâu pentru obștea sa și pentru pustnicii din împrejurimi. Deși întru totul ascuns și tăcut, gestul său a fost o pildă de dragoste și jertfelnicie.
De la Schitul Lacu la Kapsala
După decenii de nevoință la Schitul Lacu, în anul 1938, Părintele Trifon se retrage în regiunea Kapsalei, la o chilie care aparținea Mănăstirii Stavronikita. Această regiune este cunoscută pentru sihaștrii ei, pustnici neștiuți ai lumii, dar știuți de Dumnezeu. Părintele Trifon avea să se numere printre aceștia, într-o singurătate care nu era deznădejde, ci înălțare.
În jurul anului 1953, merge la Mănăstirea Zografu, unde trăiește timp de 20 de ani ca singurul călugăr român într-o obște bulgară. Aici își continuă nevoințele în tăcere și rugăciune. În anul 1969, după o perioadă de intensă trăire lăuntrică, revine în Kapsala, de data aceasta în pustie, într-o colibă dărăpănată, fără bisericuță și fără vreun nume slăvit.
Când a fost întrebat la ce chilie locuiește, el a răspuns smerit: „La Chilia ce nu are nume”. Această lipsă de renume, acest anonimat exterior, nu era decât un văl peste lumina lăuntrică a sfințeniei sale. „Nu avea nume slăvit, dar chipul lui strălucea”, mărturisește cineva.
Întâlniri providențiale și mărturii vii
Părintele Trifon vorbea fluent greaca, româna, bulgara și slavona. Era un călugăr al rugăciunii și al lacrimilor, care, oriunde mergea, vorbea doar despre cele duhovnicești și plângea adesea. Nu vorbea despre sine decât cu auto-osândire: „Nimic nu am făcut, nimic. În iad voi merge … ”
O întâlnire tulburătoare cu el a fost consemnată de Sfântul Paisie Aghioritul. Găsindu-l în coliba sa dărăpănată, stând pe o buturugă și rostind rugăciunea cu ochii închiși, Sfântul Paisie a fost profund mișcat de simplitatea și noblețea acestui pustnic. Când l-a întrebat ce mănâncă, Trifon a răspuns zâmbind: „Bre, eu am ajuns oaie și mănânc iarbă”.
Chilia în care trăia era atât de degradată, încât ploua în ea din toate părțile. Avea doar un colț cât de cât uscat, unde se adăpostea pe niște pături zdrențuite. Într-un mod tainic, această sărăcie asumată se transfigura în lumină. Nu se plângea niciodată. Deși suferind de grave afecțiuni intestinale, continua să se roage neîncetat și să-și trăiască bătrânețea cu noblețe duhovnicească.
„Dumnezeu Se îngrijește și de viermii din pământ”
Una dintre cele mai cutremurătoare mărturii vine tot din această întâlnire cu Sfântul Paisie Aghioritul. Întrebat dacă vrea să fie îngrijit la o mănăstire, Trifon a răspuns zâmbind: „Dumnezeu Se îngrijește și de viermii din pământ, iar pe mine, un vierme atât de mare, nu mă poate îngriji?” Răspunsul său este o lecție de încredere absolută în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, dar și o mustrare blândă pentru cei ce caută confortul chiar și în viața monahală.
Această viață de suferință transfigurată, în care trupul era chinuit, dar sufletul strălucea, s-a încheiat în pace. În anul 1978, Cuviosul Trifon s-a mutat la Domnul, în ziua Schimbării la Față, acoperit nu cu pături, ci cu pământul sărac din coliba sa.
Părintele Trifon și profeția despre Muntele Athos
Părintele Trifon a fost și un om cu darul vederii înainte. Vorbind cu durere despre starea duhovnicească a monahismului contemporan, spunea: „Astăzi monahii postesc, dar nu mai au frica lui Dumnezeu. Va veni vremea când Sfântul Munte se va scufunda în mare și se va vedea doar vârful Athon. Vor trece corăbiile și oamenii vor spune: Aici a fost Sfântul Munte.”
Cuvinte care par la prima vedere extreme sau poetice, dar care devin tot mai actuale în contextul propunerilor de modernizare și secularizare a Athosului. Scriitorul și ambasadorul Ion Brad relatează în romanul său „Muntele catârilor” despre inițiative utopice ale unor „vizionari” americani care doreau drumuri moderne, centrale nucleare, teleferice și chiar transmiterea liturghiilor prin satelit. În acest context, profeția pustnicului Trifon nu mai pare o exagerare, ci un avertisment profetic.
Moștenirea unui smerit neștiut
Cuviosul Trifon din Kapsala nu a scris tratate, nu a condus mănăstiri, nu a fost cunoscut în cercuri largi. Dar viața lui este o evanghelie vie despre lepădare de sine, despre dragoste necondiționată față de Domnul Iisus Hristos, despre nevoință și simplitate. Pilda lui ne amintește că sfințenia nu are nevoie de diplome, de scenă sau de vorbe mari, ci doar de o inimă curată și smerită, gata să plângă pentru păcate și să rabde totul pentru Domnul.
Într-o lume în care monahismul este uneori văzut ca o profesie sau o carieră, viața acestui pustnic român rămâne un strigăt profetic și o icoană vie a ceea ce înseamnă adevărata lepădare de sine.
Cuviosul Părinte Trifon, smeritul sihastru din coliba fără nume, rămâne pentru noi toți un rug aprins în mijlocul întunericului, un chip tainic al Ortodoxiei vii, o mărturie că Iisus Hristos Se sălășluiește cu adevărat în cei ce-L iubesc până la capăt.
„Puțini ani s-a nevoit cu multă mărime de suflet, iar acum se odihnește veșnic.” – Sfântul Paisie Aghioritul.