Într-o epocă marcată de tulburări politice și schimbări dramatice în spațiul românesc, povestea Cuviosului Lazăr Sihastrul rămâne un far duhovnicesc, o lecție de răbdare, de credință neclintită și de jertfă tăcută pentru Domnul Iisus Hristos. Peste două decenii de nevoință aspră, într-o sihăstrie aproape uitată de lume, dar nu și de Dumnezeu, îl așază pe acest pustnic între marii rugători ai neamului nostru, un om care a transformat singurătatea în comuniune și pustia în altar viu.
Ucenicul blândului Dosoftei
Originar din Transilvania, Cuviosul Lazăr a avut parte, din tinerețe, de un dar rar: a fost ucenicul Mitropolitului Dosoftei, una dintre cele mai luminate și sfinte minți ale secolului al XVII-lea. Sub îndrumarea acestui mare ierarh, Lazăr a fost călugărit și hirotonit preot. Experiența alături de Dosoftei nu a fost doar formativă, ci și hotărâtoare pentru parcursul său ulterior. A văzut în blândețea mitropolitului un model de trăire și slujire în Hristos, iar când acesta a fost nevoit să plece în pribegie în Polonia în anul 1686, Lazăr nu i-a urmat calea politică, ci pe cea a retragerii lăuntrice.
Pustnicia de la Sihăstria Putnei
Cuviosul Lazăr Sihastrul a ales să se retragă în codrii din preajma Mănăstirii Putna, la Sihăstria Putnei, un schit uitat, pustiu, cu o bisericuță în ruină. Acolo, într-o chilie de lemn pe care și-a construit-o cu mâinile sale, a început o viață de nevoință aspră. Rugăciunea, postul și privegherile neîntrerupte i-au devenit hrană sufletească, iar liniștea adâncă a pădurilor i-a fost prietenă și martoră a suferinței și curăției inimii sale.
Singurătatea lui nu a fost un refuz al lumii, ci o asumare conștientă a unui mod de viață în care Dumnezeu era totul. Cuviosul Lazăr nu fugea de oameni, ci alerga spre Izvorul vieții – Iisus Hristos. Tocmai această autenticitate a trăirii sale a început să atragă, în timp, și alți iubitori de liniște, doritori de viață monahală curată.
O comunitate în jurul unui sihastru
După câțiva ani, în jurul părintelui Lazăr s-au adunat alți sihaștri. Nu erau mulți, dar fiecare dintre ei venea cu același dor arzător: liniștea inimii și curăția vieții. Însă aveau o lipsă esențială – nu aveau biserică în care să aducă Jertfa cea fără de sânge, Sfânta Liturghie. Erau pustnici, dar nu despărțiți de Biserică.
Egumenul Lazăr, cu o înțelepciune smerită, a cerut ajutorul vistiernicului Ilie Cantacuzino din Iași, cunoscut pentru milostenia sa. Acesta, cu bucurie și cu inimă largă, a răspuns chemării și a înnoit biserica schitului, punând-o sub ocrotirea Bunei-Vestiri. Astfel, comunitatea de sihaștri a început să se contureze într-un mod organizat, cu o viață liturgică constantă, cu ascultări și cu o trăire comună în duhul dragostei și al rugăciunii.
Viață în iubire și lipsuri
În jurul noii bisericuțe, sihaștrii și-au construit chilii din lemn și au trăit în desăvârșită iubire frățească. Fiecare zi era închinată rugăciunii, iar fiecare noapte adâncită în priveghere. Sub povățuirea părintelui Lazăr, această mică obște a devenit un colț de rai pe pământ. Nu au lipsit însă încercările. Foametea, frigul, ispitele și atacurile nevăzute ale vrăjmașului le-au fost parte constantă din viața de zi cu zi. Însă acești oameni nu se clătinau. Trăiau cu convingerea că „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre. ” (Luca 21,19).
Chipul unui adevărat egumen
Cuviosul Lazăr Sihastrul nu a fost doar un om înzestrat cu har, ci și un părinte duhovnicesc în sensul deplin al cuvântului. Știa să îndrepte fără să mustre, să încurajeze fără să flateze, să tacă fără să judece. Obștea lui nu era numeroasă, dar era puternică în duh. Îi forma pe frați nu prin discurs, ci prin exemplul propriu: era cel dintâi la rugăciune, cel mai simplu la haine, cel mai aspru cu sine, cel mai blând cu ceilalți.
Sub conducerea sa, Schitul Sihăstria Putnei a devenit un loc de pelerinaj pentru sufletele căutătoare de Dumnezeu, un loc unde oamenii simpli, dar și unii boieri evlavioși veneau să ceară sfat, binecuvântare sau doar un cuvânt de mângâiere. Lazăr nu căuta gloria pământească, dar tocmai prin această smerenie a ajuns să fie lumină pentru alții.
Moștenirea duhovnicească
După mai bine de 20 de ani de nevoință, Cuviosul Lazăr Sihastrul și-a dat sufletul în mâinile Domnului în jurul anului 1710. A plecat din lumea aceasta așa cum a trăit: în liniște, în rugăciune, cu inima lipită de Dumnezeu. Nu a lăsat în urmă zidiri mărețe, dar a lăsat ucenici: câțiva sihaștri sporiți în fapte bune, oameni care au continuat lucrarea sa în duhul dragostei și al smereniei.
Moștenirea sa nu stă în scrieri sau tratate, ci în viață. În viețile celor pe care i-a format, în chipul de sihăstrie pe care l-a reînviat la Sihăstria Putnei, în rugăciunile care s-au înălțat acolo vreme de ani și ani, zi și noapte, neîntrerupt.
Un model pentru veacuri
Cuviosul Lazăr Sihastrul nu a căutat faima, dar a primit veșnicia. Nu a căutat mulțimea, dar a zidit o comunitate. Nu a vorbit mult, dar a transmis un mesaj care trece peste secole: Dumnezeu este de ajuns celui care Îl iubește. Într-o lume agitată, în care totul pare să se măsoare în vizibil și cuantificabil, viața acestui pustnic este o chemare la adânc, la răbdare, la curăție, la întoarcere spre esențial.
Cei peste 20 de ani de nevoință ai Cuviosului Lazăr la Sihăstria Putnei nu au fost ani pierduți în uitare, ci pietre de temelie pentru o lucrare tainică, dar puternică, a harului. Astăzi, pomenirea lui ne îndeamnă la liniște, la rugăciune și la o credință lucrătoare, simplă, dar profundă.
Într-o lume în care zgomotul a devenit o a doua natură, să ne amintim de tăcerea sfinților. Și mai ales, de Cuviosul Lazăr, care a făcut din liniștea muntelui o cetate a lui Dumnezeu.