În tăcerea adâncă a veacului al XIX-lea, la poalele munților Neamțului, se scria fără zgomot o pagină unică în istoria spirituală și literară a neamului românesc. Nu în cancelarii domnești și nici în academii savante, ci între zidurile Mănăstirii Agapia, o mănăstire de maici ce se ridica la rang de luminiș duhovnicesc, trăia și scria o călugăriță de o rară sfințenie și adâncă simțire lirică: Cuvioasa Xenia Schimonahia.
Această smerită monahie, născută în ținutul Iașilor într-o familie de oameni credincioși, a ales de tânără calea cea strâmtă a călugăriei, refuzând logodna cu lumea pentru a se logodi cu Domnul Iisus Hristos. Mai întâi s-a nevoit la Mănăstirea Socola din Iași, unde a fost formată sub ocrotirea egumenei Elisabeta Costachi. Odată cu mutarea obștii la Agapia – devenită mănăstire de maici – , și-a continuat acolo lucrarea duhovnicească și harismatică.
Nevoință, cultură și dar duhovnicesc
Viața Cuvioasei Xenia nu a fost una izolată în sensul pasivității, ci o continuă dăruire prin rugăciune, muncă și creație. Ascultarea ei principală era cântarea la strană și îngrijirea bisericii. Dar ceea ce o face memorabilă în istoria Ortodoxiei românești este darul rar pe care l-a primit de la Dumnezeu: talentul de a zămisli versuri duhovnicești. Nu ca exercițiu estetic, ci ca o revărsare a unei inimi curate și a unei minți pătrunse de lumina harului.
Într-o epocă în care femeile erau adesea ținute departe de scrisul public, iar creația poetică era asociată mai mult cu mediul laic, Cuvioasa Xenia îndrăznește un gest care unește cuvintele și rugăciunea într-un tot organic. Astfel, ea devine prima poetă bisericească a neamului românesc, iar lucrarea sa, cartea de stihuri, este prima antologie de imne românești cunoscută.
„Stihuri” născute din rugăciune
Versurile scrise de Schimonahia Xenia nu sunt poezie în sensul strict estetic, ci rugăciune înălțată în ritm și rimă. Sunt alcătuiri lirice împărțite în grupe tematice, conform praznicelor împărătești și sărbătorilor de peste an. Astfel, ele urmează rânduiala Sinaxarului și oferă credincioșilor imne potrivite pentru fiecare moment liturgic.
Terminată în anul 1826, lucrarea sa conține peste două mii de versuri, așternute pe 186 de file și precedate de o prefață elegantă, în care se simte vocea unei călugărițe conștiente de chemarea ei. Nu scria pentru slavă lumească, ci pentru a aduce slavă lui Dumnezeu. Fiecare stih era o ofrandă, o floare a rugăciunii adusă la picioarele altarului.
Textele ei nu doar că înalță la Dumnezeu, ci și mângâie sufletul obosit, încurajează și luminează. Sunt scrise într-o limbă simplă și curată, păstrând dulceața graiului românesc vechi, dar și claritatea unui cuvânt luminat de har. De aceea, contemporanii o numeau „făcătoarea de stihuri”, nu ca pe un titlu artistic, ci ca pe o recunoaștere a unui dar dumnezeiesc.
Ecoul unei vieți sfinte
Cuvioasa Xenia a fost cunoscută în întreaga regiune a Neamțului nu doar pentru poezia sa, ci și pentru viața sa sfântă. Postea aspru, se ruga neîncetat și priveghea noaptea, adesea rămânând ore întregi în biserică. Nu a urmărit niciodată vreo recunoaștere, ci a trăit retrasă, în duh de smerenie și liniște. Tocmai această discreție face cu atât mai puternic impactul operei sale.
Mărturiile vremii vorbesc despre o femeie cu chip luminos, cu vorbire blândă și cu privire pătrunzătoare. Cei ce au cunoscut-o spun că trăia deja cu inima în ceruri, iar trupul ei era doar umbra unei prezențe cerești. Peste cincizeci de ani s-a nevoit astfel, fără abateri, până când Domnul a chemat-o la odihna cea veșnică, în jurul mijlocului secolului al XIX-lea.
Moștenirea Cuvioasei Xenia
Lucrarea Cuvioasei Xenia nu a fost doar una personală sau monahală. Prin versurile ei, ea a devenit parte a patrimoniului spiritual și literar al neamului nostru. Într-o vreme în care cultura română căuta încă forme proprii de expresie, în care identitatea națională se zidea greu, în taină și cu jertfă, Cuvioasa Xenia vine cu o contribuție majoră: dă formă românească imnului religios, oferă o „psaltire” lirică a poporului credincios.
„Stihurile” ei nu sunt doar compoziții pentru biserici, ci izvoare de reflecție, modele de exprimare religioasă autentică și un document de limbă și simțire românească. Ele pun în lumină nu doar o viață sfântă, ci și un fel de-a fi român și creștin în același timp: cu evlavie profundă, cu simț artistic, dar fără ostentație, fără căutarea spectacolului.
De ce contează azi Cuvioasa Xenia
Într-o lume tot mai zgomotoasă, în care poezia a devenit adesea prizonieră a abstractului sau a orgoliului personal, opera Cuvioasei Xenia reaprinde întrebarea: ce înseamnă cuvântul când devine rugăciune? Ce poate face poezia atunci când e închinată lui Dumnezeu?
Existența acestei călugărițe-poete arată că spiritualitatea românească a fost, de la începuturi, o cultură vie, creatoare, nu doar receptoare. Înainte ca literatura română modernă să-și fi fixat canoanele, în umbra mănăstirilor se scriau versuri de o profunzime rară. Xenia a fost, în felul ei, o pionieră a poeziei religioase românești – dar nu pentru glorie, ci pentru slavă cerească.
Pomenirea Cuvioasei Xenia nu e doar o datorie de memorie istorică
Este o chemare. Ne cheamă să regăsim în mijlocul existenței moderne acel „glas subțire” care încă mai poate vorbi în vers, în rugăciune, în liniște. Ne amintește că darurile nu sunt pentru mândrie, ci pentru slujire. Și că femeile, chiar și în cele mai grele epoci, au avut un rol esențial în țeserea unei culturi creștine vii.
Astăzi, când tot mai mulți caută un sens autentic și o formă sinceră de exprimare, „stihurile” Cuvioasei Xenia pot fi redescoperite ca lecții de credință, simplitate și frumusețe curată. Din chilia ei tăcută de la Agapia, „făcătoarea de stihuri” încă ne vorbește.