Rugăciunea este respirația sufletului, izvorul puterii și al vieții lăuntrice. Însă, în tumultul unei lumi grăbite și al unei existențe tot mai risipite, ne trezim adesea rostind cuvinte către Dumnezeu doar din obișnuință, fără să-I dăruim atenția, dragostea și sinceritatea inimii noastre.
Această stare, prezentă în multe suflete care se consideră credincioase, este descrisă cu durere de Sfântul Ioan de Kronstadt, care spune că omul „lucrează pentru diavolul, care şi-a făcut cuib în inima lui, fiindcă se roagă doar cu buzele, dar inima îi este rece”.
Textul profetic din Biblie: „Şi a zis Domnul: «De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni.” (Isaia 29, 13), se împlinește, din nefericire, în modul cel mai concret în viața noastră de zi cu zi. Și tocmai această distanță dintre buzele care rostesc rugăciuni și inima care nu colaborează devine una dintre cele mai mari piedici în calea unirii omului cu Dumnezeu.
Rugăciunea doar cu buzele, o lucrare străină lui Dumnezeu
Există oameni care par a se ruga, dar rugăciunea lor este lipsită de conținut duhovnicesc. Gura rostește cuvinte, poate chiar multe și frumoase, dar inima nu participă, nu arde, nu suspină, nu dorește cu adevărat ceea ce cere. În această stare, omul nu doar că nu se apropie de Dumnezeu, dar, spune Sfântul Ioan de Kronstadt, ajunge să lucreze, fără să știe, în duhul potrivnic, fiindcă diavolul își găsește loc în inima care nu veghează și nu se smerește.
Când omul se roagă fără atenție și fără inimă, rugăciunea devine o formă goală, un exercițiu pur exterior. Dumnezeu nu are nevoie de cuvintele noastre ca de formule magice, ci de inima noastră. El privește la interior, nu la buze, și ascultă ceea ce vine din profunzimea ființei.
De aceea, atunci când ne rugăm fără dorință lăuntrică, fără durere sau fără recunoștință, când mintea ne zboară la lucruri trecătoare și inima nu simte nimic, ne îndepărtăm singuri de relația vie cu Dumnezeu. Rugăciunea devine atunci o simplă obişnuinţă, nu un dialog al fiului cu Tatăl.
Împărtășirea doar cu buzele și cu stomacul, o mare rătăcire
Sfântul Ioan de Kronstadt avertizează cu asprime asupra unui alt pericol: împărtășirea formală, lipsită de sinceritate și de dragoste. Mulți creștini se apropie de Sfântul Potir doar din obișnuință, din tradiție sau din dorința de a bifa o datorie religioasă, fără a-și curăți sufletul și fără a aprinde dragostea față de Hristos.
Aceștia, spune Sfântul, se „împărtăşesc cu buzele şi cu stomacul”, dar nu cu inima. În loc ca sufletul să ardă de dor pentru Cel ce S-a jertfit pentru noi, el rămâne rece, cuprins de patimi: trufie, iubire de bani, mânie, invidie, lene, neînfrânare.
Cum poate intra în inimă Hristos, Lumina lumii, dacă lăuntrul nostru este plin de întuneric, de doriri pământești și de patimi?
Cum poate lucra harul în suflet, dacă noi nu dorim să ne schimbăm?
Împărtășirea nu este o simplă împlinire a unui ritual, ci unirea reală cu Dumnezeu. Această unire cere pregătire, zdrobirea inimii, pocăință, hotărâre de îndreptare, dor fierbinte după Dumnezeu. A primi Trupul și Sângele Domnului fără pregătirea cuvenită este o formă dureroasă de indiferență spirituală, care ne împietrește și ne îndepărtează și mai mult de adevărata trăire creștină.
Departe cu inima de Dumnezeu, o dramă a lumii moderne
Sfântul Ioan spune: „Stăm foarte departe cu inima de Cel ce este iubire, sfințenie, desăvârșire, înțelepciune și bunătate negrăită.”
Aceste cuvinte sunt profund actuale. Trăim într-o epocă a distragerii continue, în care omul, deși rostește numele lui Dumnezeu, rămâne ancorat cu mintea și cu doririle în cele materiale.
Inima este atrasă de plăceri, de agitație, de griji, de bani, de putere, de faimă. Și chiar atunci când stăm înaintea icoanelor sau în biserică, mintea rătăcește, iar inima este rece.
Această răceală vine, spune Sfântul Ioan, ca „un vifor rece dinspre tartar”. Este o ispită puternică, o lucrare diavolească ce încearcă să secătuiască sufletul de dragoste și de credință.
Dar cauza nu este doar ispita diavolului, ci și lipsa noastră de trezvie, comoditatea duhovnicească, obișnuința de a rămâne la suprafață, fără să ne cercetăm adâncul inimii.
De aceea, Sfântul ne îndeamnă:„Să ne observăm mai mult pe noi înșine, să ne căim, să cugetăm adânc la ce este și ce trebuie să fie rugăciunea și împărtășania.”
Această chemare la introspecție nu este doar pentru monahi sau pentru cei avansați duhovnicește, ci pentru fiecare creștin. Pentru că oricine, dacă nu este atent, poate transforma rugăciunea într-o simplă recitare și Împărtășania într-un gest lipsit de viață.
Ce este rugăciunea adevărată?
Rugăciunea adevărată este întâlnirea inimii cu Dumnezeu. Nu cantitatea de cuvinte contează, ci sinceritatea lor. Un suspin poate prețui mai mult decât o pagină de rugăciuni rostite fără atenție. O singură lacrimă izvorâtă din pocăință poate deschide cerul mai mult decât zeci de rugăciuni făcute din obișnuință.
Rugăciunea trebuie să fie:
- sinceră, adică să spunem ceea ce trăim cu adevărat;
- atentă, adică mintea să fie prezentă la fiecare cuvânt;
- pocăită, adică să simțim nevoia de îndreptare;
- plină de dragoste, adică să fie dor după Dumnezeu, nu obligație;
- statornică, adică făcută zilnic, chiar și în lipsa simțirii;
- smulsă din adâncul inimii, nu doar din obișnuința buzelor.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugăciunea este mai întâi lucrare a inimii, apoi a buzelor. Dacă buzele se mișcă, dar inima nu se roagă, atunci rugăciunea este moartă.
Ce este împărtășirea adevărată?
Sfânta Euharistie este cel mai mare dar lăsat de Domnul Iisus Hristos oamenilor. Ea este foc care arde păcatele, lumină care luminează sufletul, putere care întărește slăbiciunea omului.
Dar focul nu poate intra într-o inimă rece. Lumina nu poate străluci într-un întuneric pe care omul refuză să-l părăsească.
Împărtășirea cere:
- credință sinceră, nu doar tradiție;
- pocăință, adică schimbarea reală a vieții;
- iertarea aproapelui, fără resentimente ascunse;
- post și pregătire, după puterea fiecăruia;
- dor fierbinte după Dumnezeu.
Fără acestea, Împărtășania nu lucrează, pentru că Hristos nu intră cu forța într-o inimă care nu-L dorește.
Răceala inimii, boala timpului nostru
Răceala inimii este semnul îndepărtării de Dumnezeu. Ea se manifestă prin:
- lipsa dorinței de rugăciune,
- împietrirea la auzul cuvintelor Evangheliei,
- plictiseala în timpul slujbelor,
- formalism religios,
- obișnuința cu lucrurile sfinte,
- indiferență față de păcat.
Această răceală, spune Sfântul Ioan, vine de la diavolul, care încearcă să înghețe inima și să o facă nesimțitoare. Dar remediul este la Dumnezeu, iar omul trebuie să-L ceară cu smerenie:
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.”(Ioan 15, 5).
Aici se află cheia: omul nu poate prin propriile puteri să-și încălzească inima. Harul lui Dumnezeu este cel care aprinde dragostea și trezește sufletul.
Dar harul vine acolo unde există:
- smerenie,
- pocăință,
- dorință de schimbare,
- răbdare,
- luptă cu sinele.
Calea de întoarcere către rugăciunea inimii
Pentru a ne ruga „cu inima, nu cu buzele”, trebuie să facem câțiva pași simpli, dar hotărâți:
• Să ne cercetăm zilnic inima.
Să vedem ce trăiește înăuntrul ei: iubire sau judecată? recunoștință sau nemulțumire? credință sau îndoială?
• Să cultivăm smerenia.
Smerenia deschide cerul; mândria îl închide.
• Să ne rugăm cu cuvinte puține, dar cu atenție și sinceritate.
• Să împletim rugăciunea cu fapta.
Rugăciunea fără iubire, fără milostenie, fără iertare este ca un pom fără roade.
• Să cerem lui Dumnezeu darul rugăciunii.
Nimic nu se naște fără har.
• Să ne pregătim cu seriozitate pentru Sfânta Împărtășanie.
Aceasta înseamnă pocăință, spovedanie sinceră, iertare, rugăciune, pace cu aproapele.
Dumnezeu vrea inima noastră, nu aparențe
„Cu trăire, nu doar cu rostire ” este chemarea pe care Dumnezeu o adresează fiecărui om. Nu vorbele frumoase ne apropie de El, nici gesturile exterioare, nici obiceiurile religioase fără trăire lăuntrică. Ce vrea Dumnezeu este inima: sinceră, smerită, zdrobită de pocăință, însetată de iubire.
Sfântul Ioan de Kronstadt ne amintește că fără Dumnezeu nu putem face nimic. Dar cu El, chiar și inima cea mai rece poate fi aprinsă, chiar și sufletul cel mai risipit poate fi adunat, chiar și omul cel mai împietrit poate deveni un vas al harului.