Una dintre cele mai adânci rătăciri ale omului este mândria
Ea se strecoară ușor în inimă, se îmbracă în haine frumoase și se ascunde sub nume respectabile: succes, prestigiu, realizare, cultură, putere. Însă, privită în lumina adevărului dumnezeiesc, mândria nu este decât o amăgire trecătoare, o umflare de sine a unei făpturi care uită cât este de fragilă.
Întrebarea „Cu ce te lauzi, omule, cu ce te mândrești atâta?” nu este o simplă mustrare morală, ci o chemare la trezvie. Ea ne obligă să privim viața din perspectiva sfârșitului ei, din fața morții și a veșniciei, acolo unde toate măștile cad, iar omul rămâne singur cu sufletul său înaintea lui Dumnezeu.
Omul și iluzia proprietății
Oricine se laudă, se laudă cu ceea ce socotește că este al său. Dar ce are omul cu adevărat al lui? Ce a adus cu sine în lume și ce va lua cu sine la plecare? Viața, sănătatea, inteligența, frumusețea, averea, toate sunt daruri, nu merite personale. Toate sunt împrumuturi vremelnice.
Când te vor așeza mort pe scânduri, îți va fi totuna dacă îți vor pune în jurul gâtului șiraguri de mărgăritare sau ghinde de stejar; dacă îți vor umple buzunarele cu diamante sau cu cenușă; dacă îți vor acoperi trupul cu catifea sau cu o rogojină. Moartea nu face deosebire între bogat și sărac, între slăvit și uitat. Ea cere înapoi tot ce a fost împrumutat.
Pentru ce, atunci, se laudă omul cu cele care nu îi aparțin cu adevărat?
Deșertăciunea frumuseții trupești
Mulți oameni își pun nădejdea și mândria în frumusețea trupească. Trupul frumos devine pricină de slavă, de admirație, uneori chiar de idolatrie. Dar cât durează această frumusețe? Câțiva ani, poate câteva decenii.
„Du-te la cimitir”, spune glasul înțelepciunii, „și vezi unde se aruncă frumusețea trupească.” Acolo, chipurile care au fermecat, ochii care au privit cu mândrie, gurile care au rostit cuvinte de laudă nu mai sunt decât tăcere și țărână.
De câte ori nu ne scuturăm praful de pe încălțări fără să ne gândim că acel praf este, poate, din ochii și gurile celor care au mers pe drumul vieții înaintea noastră? Această cugetare ar trebui să zdrobească orice trufie a trupului.
Amăgirea bogăției
Bogăția este una dintre cele mai vechi și mai periculoase ispite ale omului. Aurul dă iluzia siguranței, a puterii și a independenței. Dar Scriptura și experiența vieții arată limpede: a cui n-a fost și a cui nu va fi?
Casele se schimbă, averile se risipesc, moștenirile se ceartă. Numele celor care au adunat bogății se șterg, iar mormintele lor se pierd. Nestematele, diamantele, rubinele și mărgăritarele nu pot cumpăra nici o clipă de viață în plus și nici o picătură de milă dumnezeiască.
Toate împrumuturile pământești se vor întoarce în pământ. Numai ceea ce este dăruit din inimă rămâne scris în cer.
Puterea și slava, umbre trecătoare
Slava lumească este poate cea mai înșelătoare dintre toate. Omul puternic este înconjurat de mulțimi, ascultat, lăudat, temut. La cuvântul lui se mișcă oameni, se zidesc orașe, se schimbă destine.
Dar ce este această slavă? O adiere. Astăzi ești aclamat, mâine ești uitat. Astăzi ești urmat de mulțimi, mâine peste fruntea ta rece vor mișuna vietăți, iar tu nu-ți vei putea ridica mâna să le alungi.
Puterea nu este a omului, ci îi este îngăduită pentru o vreme. Când omul uită acest adevăr, puterea devine pricină de cădere.
Lecția cutremurătoare a lui Nabucodonosor
Istoria împăratului Nabucodonosor este una dintre cele mai grăitoare pilde împotriva mândriei. Ziditor al Babilonului, stăpân peste popoare, înconjurat de slavă, el a ajuns să creadă că totul i se datorează.
Privind cetatea, a rostit cu trufie: „Au nu este acesta Babilonul cel mare, care l-am zidit eu, spre cinstea măririi mele?” În acel moment, împăratul s-a pus pe sine în locul lui Dumnezeu.
Judecata nu a întârziat. Împărăția i-a fost luată, mintea i s-a întunecat, iar omul care se credea dumnezeu a ajuns să trăiască precum o fiară, vreme de șapte ani. Abia după această zdrobire a învățat smerenia și a recunoscut stăpânirea Celui Preaînalt.
Această întâmplare este o avertizare pentru toate veacurile: Dumnezeu nu rămâne defăimat de praful de sub picioarele Lui.
Adevărata laudă a omului
Cu ce se poate lăuda, atunci, omul? Nu cu cele împrumutate, nu cu trupul, nu cu bogăția, nu cu slava. Singura laudă adevărată este smerenia, recunoștința și fapta bună făcută în taină.
Omul se poate lăuda doar cu ceea ce nu se pierde: cu credința, cu dragostea, cu milostenia, cu lacrima pocăinței. Acestea nu se întorc în pământ, ci se ridică la cer.
Întrebarea „Cu ce te lauzi, omule, cu ce te mândrești atâta?” rămâne deschisă fiecăruia dintre noi
Ea ne obligă să alegem: mândria care duce la cădere sau smerenia care duce la viață.
Fericit este omul care, înainte de a fi zdrobit de împrejurări, se smerește singur înaintea lui Dumnezeu. Căci numai cel smerit pleacă din această lume cu adevărata bogăție: un suflet viu în mâinile Domnului.