Omul contemporan trăiește o criză profundă, nu doar morală, ci existențială. El nu mai știe de unde vine și nici încotro merge, rătăcind prin viață asemenea celui care pășește într-o pădure fără cărare și fără lumină. Fără repere și fără direcție, orice zgomot devine amenințare, iar orice necunoscut trezește teamă.
Această imagine, folosită de marii duhovnici ai vremurilor noastre, surprinde drama omului modern: pierderea sensului și îndepărtarea de Dumnezeu.
Rătăcirea în pădurea lumii fără cărare
Imaginea pădurii întunecoase exprimă perfect starea interioară a omului modern. Fără cărare, adică fără Tradiție, fără Biserică, fără învățătura Sfinților Părinți, fără o viață de rugăciune, omul merge oriunde îl poartă instinctul, moda, impulsul sau presiunea socială. Fără stele călăuzitoare, fără repere morale, fără modele de sfințenie și fără luminile credinței, mintea lui devine confuză. Fără o luminiță în noapte, fără harul lui Dumnezeu, fără lucrarea Duhului Sfânt, frica pune stăpânire pe el.
Nu este întâmplător că frica a devenit una dintre cele mai mari boli ale timpului nostru. Oamenii sunt temători, anxioși, nesiguri, depresivi. Teama vine din lipsa sensului și a încrederii. Când nu știi încotro mergi, orice zgomot devine amenințare. Când nu ai o credință puternică, orice neajuns al lumii se transformă într-o tragedie. Când nu-L ai pe Dumnezeu în inimă, orice întuneric devine insuportabil.
Părintele Iustin Pârvu, unul dintre cei mai luminați părinți ai neamului nostru, spunea că pentru a sfida neajunsurile și stricăciunea lumii de azi îți trebuie „o credință mare și un soi de nebunie”. Nu nebunie în sensul patologic, ci nebunia cea duhovnicească, acel curaj al sfinților care nu se tem de lume, pentru că au privirea ațintită spre cer. Numai o credință puternică poate transforma întunericul în lumină și rătăcirea în cărare.
Criza biologică și cecitatea duhovnicească
Părintele Iustin Pârvu avertiza că așa cum există o criză biologică la individ, tot așa există și o cecitate, o orbire, care afectează întreg neamul. Este vorba despre o orbire spirituală ce nu se manifestă prin pierderea vederii trupești, ci prin incapacitatea de a vedea adevărul, de a discerne binele de rău, de a recunoaște lucrarea diavolului în lume.
Omul de astăzi, deși se consideră „evoluat”, „liber” și „luminat”, nu mai vede că este prins într-o uriașă plasă a plăcerilor, a ideologiilor amăgitoare, a tehnologiilor care îi consumă timpul și mintea.
Această orbire nu este întâmplătoare. Ea vine din depărtarea de Dumnezeu. Ochiul sufletului se întunecă când nu mai primește lumina rugăciunii, a Sfintelor Taine și a vieții duhovnicești. Începi să vezi răul ca bine, păcatul ca libertate, patima ca normalitate. Și atunci, criza nu mai este doar personală, ci devine colectivă, națională, globală.
Părintele numea această stare „un plan diabolic”, în sensul în care omul pare prins într-o lucrare nevăzută care îl atrage spre cele de jos, spre idolatria plăcerilor, spre o existență ruptă de Dumnezeu. Iar ceea ce este mai grav este că această adorație a plăcerilor a devenit globală, răspândită „pe toate continentele”, fiind cultivată prin mass-media, industrie, educație și cultura de consum.
Idolatria plăcerii, rădăcina crizei
Una dintre cele mai cumplite rătăciri ale vremurilor noastre este cultul plăcerii. Nu plăcerea firească, legată de bucuriile vieții curate, ci plăcerea ridicată la rang de scop în sine. Toate sunt modelate azi în jurul confortului, comodității, satisfacției imediate. Oamenii nu mai suportă efortul, durerea, sacrificiul, răbdarea. Vor totul repede, ușor, fără efort și fără responsabilitate.
Această orientare exclusivă spre plăcere transformă omul într-o ființă fragilă, dependentă, superficială, incapabilă de profunzime și de relație autentică cu Dumnezeu. De aici apar și neputințele trupului, și bolile sufletului, și destrămarea familiilor, și izolarea oamenilor, și dependențele de tot felul.
Omul hedonist nu poate să fie liber, pentru că este robul propriilor dorințe. Nu poate să fie fericit, pentru că fericirea se clădește pe sens, pe iubire, pe jertfă, nu pe plăcere. Nu poate să fie senin, pentru că plăcerea cere mereu mai mult, iar sufletul se goleşte din ce în ce mai mult.
Rădăcina crizei: despărțirea de Dumnezeu
La baza tuturor acestor rătăciri stă ieșirea omului din comuniunea cu Dumnezeu. De aici începe prăbușirea. Când omul nu mai caută voia lui Dumnezeu, caută voia proprie, iar aceasta se transformă într-o tiranie a egoismului.
Când nu mai are Biserica drept călăuză, își creează propriile reguli, propriile „adevăruri”, propriile ideologii, care în scurt timp se dovedesc impasuri spirituale.
Când nu mai are lumina credinței, omul rămâne doar cu lumina lui slabă, palidă, insuficientă. Iar fără Dumnezeu, totul se relativizează: binele, adevărul, valorile, sensul. Fără Dumnezeu, lumea devine pădurea întunecoasă în care omul se pierde.
Ieșirea din criză: întoarcerea la credință
Criza omului de azi nu poate fi rezolvată prin psihologie, prin tehnologie sau prin programe sociale, oricât de necesare ar fi acestea pe un anumit plan.
Adevărata vindecare nu poate veni decât prin întoarcerea la Domnul Iisus Hristos: ,,Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. ”(Ioan 14, 6)
Această întoarcere se face prin pași simpli, dar esențiali:
• Regăsirea cărării, întoarcerea la Tradiția Bisericii
Rugăciunea zilnică, participarea la Sfânta Liturghie, Spovedania și Împărtășania sunt cărarea sigură în pădurea lumii acesteia. În ele se află lumina, pacea și puterea de a merge înainte.
• Privirea spre stele, așezarea vieții sub repere duhovnicești
Citirea Scripturii, a vieților sfinților, a scrierilor patristice luminează mintea și curăță inima. Modelele lumii de azi nu pot înlocui modelele sfințeniei.
• Aprinderea luminiței sufletului, primirea harului lui Dumnezeu
Harul vine în suflet prin smerenie, prin lupta cu păcatul, prin dragoste, prin ascultare. Harul este lumina din noapte. Fără el, nu vedem nimic.
• Depășirea fricii prin credință
Frica dispare când omul se încredințează total lui Dumnezeu. Credința în Domnul Iisus Hristos nu este doar o convingere intelectuală, ci o putere care alungă întunericul din inimă.
• Biruirea plăcerilor prin asceză
Postul, înfrânarea, cumpătarea și disciplina sufletească sunt arme împotriva tiraniei dorințelor. Prin ele, omul își redobândește libertatea interioară.
Criza omului de azi este criza unei lumi fără Dumnezeu, criza unei omeniri care a pierdut cărarea, reperele și lumina
Este criza rătăcirii în întuneric. Însă Dumnezeu nu ne-a lăsat fără speranță. Biserica este cărarea, sfinții sunt stelele călăuzitoare, iar harul lui Hristos este lumina care ne așteaptă în noapte.
Întoarcerea la credință nu este o opțiune ideologică, ci singura soluție reală la drama lumii contemporane. Pentru că numai Dumnezeu poate vindeca omul în profunzimea lui. Numai Dumnezeu poate aduce lumina acolo unde omul vede doar întuneric.
În final, omul va trebui să aleagă
Dumnezeu este iubire, iar iubirea nu se află în zgomotul lumii, ci în simplitatea vieții curate. Va veni vremea când omul va înțelege că pământul, apa și pâinea cea adevărată nu pot fi înlocuite cu nimic făcut în laborator. Tehnologia care se ridică împotriva firii se va prăbuși sub propria ei minciună, iar omul va fi chemat să aleagă din nou între lumină și întuneric. Fericit va fi cel care va ști să se întoarcă la Dumnezeu înainte ca lumea să se scufunde în ceea ce ea însăși a zidit.