Într-o lume care se declară tolerantă, dar care marginalizează tot mai mult credința autentică, creștinul ortodox este chemat să mărturisească. Nu cu sabia, nu cu sloganuri, ci prin viața lui. Astăzi nu mai suntem aruncați la fiare pentru că suntem creștini, dar suntem puși zilnic în fața unor alegeri care pot omorî sufletul cu încetul. Presiunea de a ne conforma unei societăți secularizate, relativiste, care ignoră adevărul absolut și cultivă o morală „la alegere”, este constantă. A te opune curentului nu mai înseamnă martiriu fizic, dar presupune un alt fel de jertfă: renunțarea la aprobarea lumii.
Lumea de azi și miza veșniciei
Trăim într-o epocă a confortului și a consumului, în care orice suferință e privită ca un eșec, nu ca o cruce. Cultura dominantă spune: „Fă ce simți. Urmează-ți inima. Nu lăsa pe nimeni să te judece.”
Dar Sfântul Ioan Gură de Aur avertiza:
„Când vezi că toți te laudă, cercetează-ți viața, căci poate te-ai îndepărtat de Hristos.” Adevărul nu se schimbă după gustul majorității, iar binele nu este ceea ce decide societatea că este confortabil sau profitabil.
Mentalitatea lumii vede viața ca pe o ocazie de a strânge cât mai mult: bani, influență, experiențe. Dar pentru creștinul adevărat, viața aceasta este un antrenament pentru veșnicie. Nu disprețuim lumea, dar știm că nu suntem din ea.
După cum spunea Clive Staples Lewis (1898-1963):
„Dacă descoperim în noi o dorință pe care nimic din această lume nu o poate satisface, atunci explicația cea mai probabilă este că am fost făcuți pentru o altă lume.”
Mărturisirea azi: mai grea decât pare
A mărturisi azi nu înseamnă să strigi în piață. Înseamnă să trăiești cu Iisus Hristos acolo unde toți trăiesc fără El. Să refuzi minciuna când e convenabilă. Să alegi onestitatea când compromisul îți aduce avantaje. Să păstrezi curăția când promiscuitatea e normalizată. Nu e ușor. Este, de fapt, un martiriu lent. Dar Biserica Ortodoxă nu a ridicat niciodată sfinți din oameni comozi.
Părintele Rafail Noica spunea:
„Astăzi, păstrarea credinței nu se face cu sabia, ci cu discernământul.” Iar discernământul este greu când totul în jurul tău spune că ești învechit, retrograd sau fanatizat pentru că refuzi să gândești ca toți ceilalți.
Părintele Arsenie Papacioc spunea:
„În vremurile noastre, cea mai mare mărturisire este să nu te rușinezi de crucea ta.”
Astăzi, nu ni se cere sânge, ci verticalitate: să rămânem fermi în credință fără să ne fie rușine că suntem „altfel”. Tăcerea rușinată sau adaptarea credinței pentru a fi acceptați în lume înseamnă o trădare mai subtilă, dar reală. Mărturisirea începe cu curajul de a purta crucea în văzul lumii, fără teamă și fără scuze.
Părintele Sofian Boghiu, un alt mărturisitor din temnițele comuniste, spunea:
„Tăcerea la vremea mărturisirii este lepădare.”
Într-o epocă în care totul se negociază și se relativizează, a rosti clar numele lui Iisus Hristos, a afirma adevărul fără să-l îmbraci în ambiguitate sau „corectitudine politică” este o formă de mucenicie. Nu suntem persecutați deschis, dar fiecare ezitare, fiecare tăcere vinovată în fața adevărului poate fi începutul unei lepădări lăuntrice.
Războiul nevăzut e tot mai subtil
Secularizarea nu vine ca un dușman cu drapel, ci ca un prieten care-ți șoptește: „Nu exagera. Poți fi credincios și fără să fii radical. Toți mai greșesc.” Această atitudine diluează conștiința. Puțin câte puțin, acceptăm compromisuri, renunțăm la post, uităm de rugăciune, ne scuzăm păcatele și, fără să ne dăm seama, nu mai trăim cu Dumnezeu, ci cu o versiune comodă a Lui.
Sfântul Porfirie spunea:
„Să nu forțăm pe nimeni să vină la Hristos. Dar nici să nu ne rușinăm de El.” Aici e cheia. Nu ne ascundem credința. Nu o impunem, dar nici nu o adaptăm pentru a nu deranja. Tăcerea din frică e o formă de lepădare.
Sfântul Paisie Aghioritul spunea:
„Diavolul nu vine direct cu răul, ci cu o ofertă „mai dulce”, cu o concesie mică, care în timp devine mare.”
Astăzi nu suntem chemați direct la păcate grosolane, ci la adaptări subtile: să lăsăm deoparte puțină rugăciune, să ne scuzăm o mică nedreptate, să justificăm o tăcere la momentul mărturisirii. Așa începe căderea – nu prin răzvrătire deschisă, ci prin „cedări mici” care, adunate, sufocă treptat conștiința.
În războiul nevăzut de azi, cel mai mare pericol este amorțirea lentă a sufletului.
Părintele Sofronie Saharov spunea:
„Omul modern nu mai simte lupta dintre lumină și întuneric pentru că s-a obișnuit cu semiîntunericul.”
În lumea de azi, relativizarea păcatului e atât de prezentă încât pericolul nu mai este doar păcatul în sine, ci normalizarea lui. Când păcatul devine banal, lupta duhovnicească devine invizibilă. Și tocmai asta e strategia subtilă a răului: să facă răul să pară firesc, acceptabil, chiar „de dorit”. Creștinul atent trebuie să vadă limpede și să păzească inima de orice compromis aparent mic, dar mortal pentru suflet.
Ce înseamnă să fii contra lumii?
Nu înseamnă să fii agresiv sau izolat. Înseamnă să trăiești în lume cu valorile Împărăției. Asta cere curaj. Curajul de a fi altfel. Curajul de a spune „nu” atunci când toți spun „da”. Curajul de a suferi în tăcere disprețul celor care te consideră „demodat”.
Scriitorul ortodox Aleksandr Soljenițîn a spus:
„A trăi fără minciună este prima formă de rezistență.” A trăi fără minciună într-o lume care respiră minciuna este, azi, un act profetic.
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, mărturisitor în temnițele comuniste, spunea:
„Adevărata libertate nu este să faci ce vrei, ci să ai curajul să faci ce trebuie, chiar și împotriva lumii întregi.”
A fi contra lumii nu înseamnă răzvrătire fără rost, ci fidelitate față de adevăr atunci când adevărul este disprețuit. Libertatea reală a creștinului nu este libertatea de a-și urma capriciile, ci de a rămâne statornic în Hristos când toți în jur își schimbă direcția după vântul vremurilor.
Dostoievski, în Frații Karamazov, spune prin starețul Zosima:
„În lumea de astăzi, nu există nimic mai greu decât să fii sincer și simplu.”
Într-o societate dominată de măști și aparențe, a trăi sincer, cu inima deschisă înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, devine un act de adevărată rezistență. Creștinul care refuză să se lase corupt de ipocrizia lumii devine, fără să vrea, un semn de contradicție – un martor viu că Adevărul nu se negociază.
Cum rămânem vii în Hristos?
- Prin rugăciune sinceră – fără forme goale, ci cu inima. Nu ne salvează nici cultura, nici ideile, ci comuniunea cu Dumnezeu.
- Prin păstrarea rânduielii Bisericii – post, spovedanie, împărtășanie, citirea Scripturii. Nu sunt reguli, ci oxigen pentru suflet.
- Prin comunitate – nu putem fi ortodocși singuri. Trebuie să ne sprijinim unii pe alții în credință.
- Prin asumare – să ne asumăm identitatea de creștin, chiar dacă asta ne costă statutul social, relațiile sau poziția profesională. Nu e un preț prea mare.
Mărturisirea de azi, mucenicia conștiinței
Creștinismul nu a fost niciodată „comod”. Sfinții nu au fost oameni care au căutat pacea cu lumea, ci pacea cu Dumnezeu. Astăzi, în loc de leii din arene, avem presiunea subtilă a conformismului, relativismului și corectitudinii politice. Dar răspunsul rămâne același: o viață trăită în Adevăr. Fără compromis. Fără teamă.
Cum spunea și părintele Serafim Rose: „Ortodoxia fără pocăință este o Ortodoxie moartă. Iar pocăința fără mărturisire este doar tristețe.”