Ziua de 10 mai aduce în calendarul ortodox pomenirea a trei frați mucenici, Alfeu, Filadelf și Ciprian, ale căror vieți și pătimiri rămân mărturii vii ale curajului și credinței neclintite în Hristos. Proveniți dintr-o familie nobilă, crescuți în frica de Dumnezeu și în citirea Sfintelor Scripturi, acești sfinți și-au pus viața întreagă în slujba adevărului și a Evangheliei, refuzând să renunțe la Hristos, chiar cu prețul durerii și al morții.
Originea nobilă și educația creștină
Alfeu, Filadelf și Ciprian s-au născut în cetatea Prefacta, în sudul Italiei, într-o regiune locuită de vascanici. Tatăl lor, Vitalie, era domnitorul acelei cetăți – un om cu rang și avere. Deși creșteau într-un mediu privilegiat, destinul lor nu s-a înclinat către viața de confort și putere lumească. În schimb, au fost formați spiritual de un bărbat sfânt, Onisim, un propovăduitor al lui Iisus Hristos care le-a insuflat dragostea pentru Dumnezeu și cunoașterea adâncă a Scripturilor.
Această temelie duhovnicească avea să le întărească sufletul în fața grelelor încercări ce urmau. Într-o epocă în care a fi creștin însemna adesea a-ți semna condamnarea la moarte, cei trei frați nu s-au rușinat de Evanghelie. Dimpotrivă, au devenit martori statornici ai Adevărului.
Drumul muceniciei: din judecător în judecător
Arestarea lor a început în contextul unei noi persecuții declanșate împotriva creștinilor sub împăratul Liciniu. Un demnitar roman, Anghelion, a fost trimis cu scrisori împărătești pentru a înăbuși orice rezistență creștină în zona Italiei de sud. Astfel, Alfeu, Filadelf și Ciprian au fost arestați și duși la Roma, apoi transferați din mâna în mâna – o strategie adesea folosită pentru a rupe voința martirilor prin epuizare, incertitudine și tortură prelungită.
La Roma au fost dați în custodia lui Valerian, apoi trimiși la Potiola, unde guvernatorul Diomid i-a cercetat, și în cele din urmă au ajuns în Sicilia, unde cârmuia Tertil. Fiecare autoritate în fața căreia au fost duși i-a supus la chinuri grele, dar sufletul lor a rămas neclintit.
Pătimirea și moartea martirică
În Sicilia, cei trei frați au primit cununa muceniciei. Fiecare a avut parte de un sfârșit diferit, dar la fel de dureros și sfânt.
- Alfeu a fost schingiuit și i s-a tăiat limba. Pierzând mult sânge, a murit întru Hristos. Tăierea limbii, departe de a fi o simplă tortură, avea o simbolistică puternică: autoritățile voiau să reducă la tăcere propovăduirea lui Hristos. Dar sângele lui Alfeu a strigat mai tare decât orice cuvânt.
- Filadelf a fost ars pe un grătar de fier, amintind de pătimirile Sfântului Mucenic Laurențiu. Trupul său s-a făcut jertfă vie pe altarul credinței, iar focul n-a reușit să ardă nimic din credința lui fierbinte.
- Ciprian a fost aruncat în foc. Flăcările care trebuiau să-l mistuie au devenit, prin harul lui Dumnezeu, drum spre veșnicie.
Moaște nestricăcioase și mărturii cerești
După secole de tăcere, în anul 1517 s-au descoperit moaștele nestricăcioase ale celor trei frați. Asemenea descoperiri nu sunt doar vestigii ale trecutului, ci mărturii concrete ale sfințeniei și ale biruinței asupra morții. Moaștele nestricăcioase sunt o formă prin care Dumnezeu arată că trupurile acestor martiri au fost deja răscumpărate și slăvite.
Mai mult, acești sfinți i s-au arătat în vedenie Sfintei Euthalia, care este pomenită în calendarul ortodox la 2 martie. Astfel de apariții nu sunt întâmplătoare. Ele dau mărturie despre comuniunea sfinților, despre faptul că martirii nu sunt doar figuri istorice, ci ființe vii, prezente și lucrătoare în viața Bisericii.
Semnificația actuală a jertfei lor
Pilda celor trei frați este una profund actuală. Trăim într-o lume care nu ne mai cere să murim pentru Iisus Hristos, dar ne provoacă constant să trăim împotriva Lui. Adevărata luptă se dă azi în suflet – între confort și sacrificiu, între tăcere și mărturisire.
Frații Alfeu, Filadelf și Ciprian au refuzat să-și vândă conștiința pentru viață. Ei nu s-au închinat împăraților acestei lumi, ci Împăratului ceresc. N-au tăcut atunci când erau forțați să o facă, ci au vorbit prin suferință, prin sânge și prin moarte. Au fost frați nu doar după trup, ci și în Duh – uniți în Hristos și în martiriu.
Pilda lor este cu atât mai importantă într-o epocă marcată de individualism, când solidaritatea și frăția par în declin. Ei ne arată că dragostea frățească poate merge până la jertfă. Și că, atunci când trăim în Hristos, nici tortura, nici moartea, nici despărțirea nu ne pot rupe unii de alții.
Ce ne învață acești sfinți
- Credința nu e opțională. Nu este un decor cultural, ci o alegere care definește totul – viață, moarte, veșnicie.
- Mărturisirea nu e negociabilă. Nu poți fi creștin „în taină” atunci când Iisus Hristos este batjocorit pe față.
- Familia în Hristos e o forță. Cei trei frați nu s-au lăsat unul pe altul. Și-au dus crucea împreună, până la capăt. Ei sunt icoana unei familii unite nu doar prin sânge, ci prin credință.
- Sfinții nu sunt departe. Ne răspund, ni se arată, lucrează în viețile noastre. Dar ne cer curăție, statornicie și încredere.
Sfinții Mucenici Alfeu, Filadelf și Ciprian nu sunt doar figuri ale trecutului, ci mijlocitori și modele pentru prezent
Ei ne amintesc că adevărata noblețe nu stă în titluri sau avere, ci în curajul de a-L urma pe Iisus Hristos până la capăt. Jertfa lor este vie și ne cheamă să ne reîntoarcem la esența credinței: iubirea care nu cedează, curajul care nu tace și speranța care nu moare.