Biserica Ortodoxă prăznuiește pe 24 martie pe Sfântul Cuvios Zaharia Postitorul de la Lavra Peșterilor din Kiev, Ucraina, unul dintre sfinții puțin cunoscuți cu numele, dar mari în lucrarea duhovnicească. Viața lui, trăită în tăcere și în nevoință la Lavra Sfântului Sava cel Sfințit, este o mărturie vie a puterii ascunse în post, rugăciune și smerenie.
O viață închinată lui Dumnezeu din tinerețe
Sfântul Zaharia s-a născut în secolul al VI-lea, într-o familie creștină evlavioasă. Tatăl său, având legături apropiate cu părinții pustiei, l-a încredințat din tinerețe marilor părinți duhovnicești ai vremii. Se spune că l-a cunoscut pe însuși Sfântul Sava cel Sfințit, care l-a primit în marea Lavră din Pustiul Iudeii, un loc care avea să devină vatră de sfințenie pentru multe generații de monahi.
Zaharia a fost crescut de mic în rânduiala aspră a lavrei. Rugăciunea de toată noaptea, postul până la asfințit, tăcerea aproape neîntreruptă și ascultarea fără cârtire i-au devenit repere de viață. Nu căuta întâietate, nici cuvânt în adunare, dar prin blândețe, evlavie și răbdare a atras atenția celor mai încercați dintre părinți.
Darul postirii și al vederii duhovnicești
În istorisirile păstrate de tradiția lavrei, Zaharia a fost numit „Postitorul” nu doar pentru faptul că se abținea de la mâncare, ci pentru înfrânarea desăvârșită pe care o arăta în toate aspectele vieții. Postul lui era continuu, nu doar alimentar, ci și al simțurilor, al vorbelor, al gândurilor. Trăia cu adevărat cuvântul: „Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4, 4).
Unul dintre bătrânii lavrei, avva Ioan, povestea că Zaharia nu mânca niciodată decât după apusul soarelui, și chiar atunci, doar puțină pâine și apă. În perioadele de post mare, nu gusta nimic zile întregi, dar niciodată nu slăbea în rugăciune. Fața lui, deși uscată de nevoință, strălucea de o pace nefirească. Avea darul lacrimilor și, adesea, era văzut rugându-se cu ochii plini de lumină.
Tăcerea care grăiește mai mult decât cuvintele
Viața lui Zaharia a fost o predică fără vorbe. Nu ținea cuvântări, nu scria epistole, nu căuta să fie căutat. Dar tocmai prin felul său de a trăi, atrăgea pe mulți la pocăință. Cei care îl întâlneau mărturiseau că simțeau o adâncă mustrare în inimă. Nu prin reproș, ci prin curăția chipului și tăcerea lui plină de sens.
Un pelerin, venind la Lavră, l-a întrebat odată pe Zaharia dacă viața pustnicească aduce roade adevărate. Sfântul nu a răspuns nimic, dar l-a privit îndelung cu blândețe. Pelerinul a izbucnit în plâns și a rămas trei ani în lavră, întorcându-se apoi în lume schimbat cu totul.
Paza minții și războiul nevăzut
Zaharia era cunoscut pentru atenția lui la gânduri. Spunea adesea celor tineri: „Nu lăsa gândul să se învârtă în minte ca o muscă într-un pahar. Alungă-l la început, căci altfel te va bea el pe tine”. Avea o luciditate tăioasă, dar smerită, care venea din experiența îndelungată a luptei cu sine. Nu se considera vrednic de nimic, dar pentru ceilalți era un stâlp tăcut de lumină.
De multe ori, era găsit în biserică, în miezul nopții, rugându-se cu mâinile ridicate și trupul nemișcat ca o icoană vie. Un frate, ascunzându-se odată să-l urmărească, a văzut cum chipul lui Zaharia se lumina în întuneric, iar în jurul lui era o mireasmă dulce pe care nu o mai simțise niciodată.
Încercările și ispitele
Ca orice sfânt, Zaharia nu a fost ocolit de ispite. De multe ori, diavolul încerca să-l tulbure prin gânduri de deznădejde, de mândrie sau de nerăbdare. Într-o noapte, fratele său de chilie l-a auzit spunând cu lacrimi: „Doamne, nu mă lăsa pe mine singur, căci nimic bun nu este în mine”. Această smerenie l-a apărat de căderi și i-a păstrat inima curată.
Cuviosul Zaharia era și ținta invidiei unora care nu înțelegeau nevoința lui. A fost acuzat pe nedrept că ascunde mâncare în chilie. S-a smerit și nu s-a apărat. Mai târziu, cei ce l-au judecat s-au rușinat, văzând că în locul presupusei mâncări era doar o cruce cioplită în lemn, pe care Zaharia o săruta în fiecare seară.
Moartea ca un somn lin
Sfântul Zaharia a trecut la Domnul în tăcere, așa cum a și trăit. Nu s-a știut că e bolnav. Într-o dimineață, părinții au observat că nu venise la utrenie. Când au mers la chilia lui, l-au găsit în genunchi, cu fruntea plecată pe pământ, ca în rugăciune. Trupul său era cald, dar sufletul se mutase deja la veșnicie.
Fața lui era senină, fără urmă de durere sau luptă. O pace adâncă învăluia chilia, iar aerul avea un miros de mir. Părinții au plâns, dar nu cu întristare, ci cu nădejde și recunoștință. Îl pierduseră trupește, dar îl câștigaseră ca mijlocitor înaintea lui Dumnezeu.
Cinstirea și moștenirea sa
Deși nu a fost cunoscut în afara lavrei în timpul vieții, după moartea sa, mulți au început să-i ceară ajutorul în rugăciune. Părinții spuneau că cei care se rugau la mormântul lui primeau răspuns grabnic, mai ales cei care se luptau cu gândurile necurate sau cu descurajarea. Biserica l-a așezat în rândul sfinților ca „Postitorul”, nu ca o simplă trăsătură a vieții sale, ci ca un simbol al omului care își înfrânează toate poftele pentru a face loc lui Iisus Hristos. El este un model de echilibru duhovnicesc: aspru cu sine, dar blând cu ceilalți; tăcut, dar plin de înțeles; retras, dar viu în inimile celor care caută adevărata liniște.
Ce ne învață Sfântul Zaharia astăzi
Trăim într-o lume a zgomotului, a grabnicelor opinii și a oboselii sufletești. Sfântul Zaharia ne arată o altă cale: tăcerea, rugăciunea, înfrânarea. Ne amintește că nu e nevoie de multe cuvinte pentru a iubi pe Dumnezeu. Că postul nu este doar o dietă, ci o armă puternică împotriva patimilor. Că smerenia nu este slăbiciune, ci putere nevăzută.
Cei care îl cunosc pe Zaharia Postitorul prin rugăciune spun că simt pace și curaj. Nu e un sfânt „spectaculos”, dar e adânc, real și aproape de cei care luptă. E un prieten tăcut al celor care nu mai au cuvinte și un sprijin discret pentru cei care cad și vor să se ridice.