Cele Șapte Sinoade Ecumenice reprezintă fundamentul dogmatic al Bisericii Ortodoxe. Ele au fost convocate între secolele IV–VIII pentru a răspunde marilor crize doctrinare care amenințau unitatea Bisericii. Prin hotărârile lor, Părinții Bisericii au formulat în mod clar învățăturile despre Hristos, Treime, Duhul Sfânt, Biserică și cinstirea sfintelor icoane. Aceste sinoade nu sunt simple adunări administrative, ci expresia credinței Bisericii primare, luminată de Duhul Sfânt și confirmată universal. În cele ce urmează vom prezenta pe scurt contextul istoric al fiecărui sinod, motivul convocării și principalele hotărâri dogmatice.
I. Sinodul I Ecumenic – Niceea (325)
Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare la Niceea, în Asia Mică. Motivul principal a fost erezia lui Arie, preot din Alexandria, care învăța că Fiul nu este Dumnezeu adevărat, ci o creatură superioară, „cel dintâi dintre făpturi”. Aceasta punea sub semnul întrebării însăși mântuirea omului, deoarece numai Dumnezeu poate mântui.
Părinții sinodali au condamnat arianismul și au mărturisit că Fiul este „de o ființă (omousios) cu Tatăl”. Astfel, s-a formulat prima parte a Crezului, de la „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl…” până la „Și întru unul Domn Iisus Hristos…”. Sinodul a stabilit, de asemenea, data sărbătoririi Paștilor și a emis 20 de canoane privind disciplina bisericească. Primul Sinod Ecumenic a reprezentat piatra de temelie pentru definirea dogmei trinitare.
II. Sinodul II Ecumenic – Constantinopol (381)
Al Doilea Sinod Ecumenic a avut loc la Constantinopol, convocat de împăratul Teodosie cel Mare. Contextul era marcat de arianismul încă activ și de erezii precum pnevmatomahismul, care nega dumnezeirea Duhului Sfânt.
Sinodul a completat Crezul de la Niceea, stabilind învățătura despre Duhul Sfânt, care „este Domn, de viață Făcătorul, care de la Tatăl purcede, care împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit”. S-a afirmat astfel deplina egalitate a Persoanelor Sfintei Treimi. Tot acum s-a confirmat statutul Constantinopolului ca al doilea scaun în ierarhia Bisericii, „după Roma, pentru că este noua Romă”.
III. Sinodul III Ecumenic – Efes (431)
Convocat la Efes de împăratul Teodosie al II-lea, al Treilea Sinod Ecumenic a abordat erezia lui Nestorie, patriarhul Constantinopolului, care refuza să o numească pe Fecioara Maria „Născătoare de Dumnezeu” (Theotokos). Nestorie despărțea prea mult cele două firi ale lui Hristos, afirmând că în Iisus sălășluiesc două persoane distincte: una divină și una umană.
Părinții sinodali, conduși de Sfântul Chiril al Alexandriei, au stabilit că Hristos este o singură Persoană divină, în care firea dumnezeiască și firea omenească sunt unite nedespărțit. Din acest motiv, Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Sinodul a condamnat nestorianismul și a confirmat Crezul de la Niceea ca formulare definitivă a credinței.
IV. Sinodul IV Ecumenic – Calcedon (451)
Cel de-al Patrulea Sinod Ecumenic a fost convocat în orașul Calcedon pentru a combate erezia monofizită, reprezentată de Eutihie, care afirma că după unirea firilor în Hristos a existat o singură fire, cea divină. Acest punct de vedere anula realitatea umanității Mântuitorului.
Sinodul a stabilit o definiție hristologică fundamentală: Iisus Hristos este „Dumnezeu adevărat și om adevărat”, având două firi, „neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite”, unite într-o singură Persoană. Această formulă rămâne până astăzi standardul ortodox al învățăturii despre Hristos. Tot aici a fost întărită poziția Constantinopolului ca scaun patriarhal cu rang egal Romei în ce privește cinstea.
V. Sinodul V Ecumenic – Constantinopol (553)
Al Cincilea Sinod Ecumenic, ținut în Constantinopol sub împăratul Iustinian, a avut ca scop clarificarea disputelor apărute după Calcedon. Unele grupări acceptau aparent definiția calcedoniană, dar promovau idei care, în esență, continuau monofizitismul. Pentru a restaura unitatea, sinodul a condamnat „Cele Trei Capitole”: lucrări atribuite lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret al Cirului și lui Iba de Edesa, considerate ambigue sau apropiate de nestorianism.
Sinodul a reafirmat învățătura celor patru sinoade anterioare, subliniind unitatea Persoanei lui Hristos și respingând orice interpretare care ar separa sau ar confunda firile. Rolul său principal a fost consolidarea tradiției dogmatice și întărirea poziției calcedoniene.
VI. Sinodul VI Ecumenic – Constantinopol (680–681)
Monotelismul, erezia potrivit căreia Hristos ar fi avut o singură voie, a fost cauza convocării celui de-al Șaselea Sinod Ecumenic. Această învățătură încerca să împace monofiziții cu ortodocșii, dar compromitea realitatea firii omenești a lui Hristos.
Sinodul a proclamat că Mântuitorul are două voințe și două lucrări – corespunzătoare celor două firi ale sale – unite în perfectă armonie. Firea umană nu este anulată de cea divină, ci lucrează împreună în Persoana lui Hristos. Această hotărâre protejează deplinătatea întrupării și realitatea mântuirii omului.
VII. Sinodul VII Ecumenic – Niceea (787)
Ultimul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea, a fost convocat pentru a soluționa controversa iconoclastă. Iconoclasmul, susținut de unii împărați bizantini, interzicea și distrugea icoanele, considerând cinstirea lor drept idolatrie.
Părinții sinodali au reafirmat doctrina întrupării: pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om real, El poate fi reprezentat în icoane. Cinstirea icoanelor nu se oprește la materialul lor, ci trece către prototip, către persoana reprezentată. Sinodul a restabilit cultul icoanelor și a formulat distincția dintre latrie (închinare adusă numai lui Dumnezeu) și proskynesis (cinstire, adusă sfinților și icoanelor). Prin aceasta, sinodul a închis marile dispute hristologice ale primului mileniu.
Concluzie
Cele Șapte Sinoade Ecumenice sunt coloana vertebrală a dogmaticii ortodoxe. Ele nu au inventat adevăruri noi, ci au articulat cu precizie credința apostolică în fața ereziilor. Împreună, ele definesc modul în care Biserica înțelege taina Sfintei Treimi, persoana lui Hristos și viața spirituală. Învățăturile lor formează baza teologiei ortodoxe până astăzi, iar autoritatea lor este unanim recunoscută în întreaga Ortodoxie. În fiecare epocă, Biserica se întoarce la aceste hotărâri ca la o mărturie vie a prezenței Duhului Sfânt în Trupul lui Hristos.