Aprinderea candelei înaintea icoanelor este una dintre cele mai vechi și mai grăitoare rânduieli ale vieții creștine ortodoxe. Ea nu este un gest decorativ, nici o simplă tradiție moștenită din trecut, ci o mărturisire vie de credință, o rugăciune tăcută și o lecție duhovnicească necontenită.
Lumina blândă a candelei vorbește sufletului mai mult decât multe cuvinte, pentru că ea atinge adâncul inimii și îl cheamă pe om la lumină, curățire și comuniune cu Dumnezeu.
Lumina credinței în Hristos, Lumina lumii
În primul rând, aprindem candela deoarece credința noastră este lumină. Însuși Mântuitorul a spus limpede: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”. Lumina candelei ne aduce aminte de această lumină dumnezeiască, nevăzută, dar lucrătoare, cu care Hristos luminează sufletele noastre.
Candela aprinsă înaintea icoanei ne amintește că viața creștinului nu este o rătăcire în întuneric, ci un drum luminat de prezența lui Dumnezeu. Așa cum flacăra alungă întunericul din încăpere, tot astfel harul lui Hristos risipește întunericul păcatului, al neștiinței și al deznădejdii din inimă.
Lumina sfinților, fii ai luminii
În al doilea rând, candela este aprinsă pentru a ne aduce aminte de caracterul luminos al sfinților înaintea cărora o aprindem. Sfinții nu sunt doar oameni din trecut, ci „fii ai luminii”, care au trăit în Hristos și au reflectat în viața lor lumina Lui.
Icoana nu este un simplu tablou religios, ci o fereastră către Împărăția lui Dumnezeu. Lumina candelei arată că sfântul reprezentat nu trăiește în întunericul morții, ci în lumina vieții veșnice. Aprinzând candela, mărturisim credința noastră că sfinții sunt vii în Dumnezeu și că lumina harului strălucește neîncetat în ei.
Mustrare pentru faptele întunecate și chemare la sfințenie
În al treilea rând, candela aprinsă ne slujește drept mustrare pentru faptele noastre întunecate și pentru gândurile și dorințele noastre rele. Lumina ei ne cercetează conștiința și ne pune înainte oglinda vieții noastre lăuntrice.
Flacăra candelei ne cheamă la calea sfințeniei evanghelice și ne amintește porunca Mântuitorului: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune”. Nu este de ajuns să avem o candelă aprinsă în fața icoanei, dacă viața noastră rămâne cufundată în întuneric. Lumina exterioară ne cheamă la luminarea lăuntrică.
O mică jertfă adusă lui Dumnezeu
În al patrulea rând, aprindem candela ca să aducem o mică jertfă lui Dumnezeu, Care a jertfit totul pentru noi. Untdelemnul, fitilul și focul sunt daruri simple, dar pline de semnificație. Ele reprezintă un semn al recunoștinței noastre și al dragostei noastre față de Dumnezeu.
Candela este un dar mic, dar adus cu inimă mare. Prin ea spunem, fără cuvinte, că Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru viață, pentru sănătate, pentru mântuire și pentru toate darurile primite din nemărginita Sa dragoste cerească. Este o jertfă smerită, dar plăcută lui Dumnezeu atunci când este însoțită de rugăciune curată.
Lumina care alungă puterile întunericului
În al cincilea rând, candela este un adevărat „scut” împotriva puterile cele rele. Diavolii iubesc întunericul și se tulbură de orice lumină, mai ales de cea închinată lui Dumnezeu și sfinților Lui.
De multe ori, în timpul rugăciunii, gândurile noastre sunt risipite, mintea ne fuge, iar pacea inimii se tulbură. Lumina candelei este un semn văzut al luptei nevăzute care se poartă în jurul nostru. Ea ne ajută să ne adunăm mintea, să rămânem statornici în rugăciune și să ne adăpostim sub lumina lui Hristos.
Chemare la ardere de sine și jertfelnicie
În al șaselea rând, candela ne dă imbold la ardere de sine. Precum untdelemnul și fitilul ard în candelă, supuse voii noastre, tot astfel suntem chemați și noi să ardem cu flacăra dragostei pentru Dumnezeu și pentru aproapele.
Această ardere nu este una distrugătoare, ci una mântuitoare. Este arderea egoismului, a mândriei și a patimilor, pentru a face loc iubirii, smereniei și ascultării de voia lui Dumnezeu. Candela ne învață că adevărata viață creștină este o jertfă continuă, trăită cu bucurie și nădejde.
Harul lui Dumnezeu, focul care aprinde virtuțile
În al șaptelea rând, candela ne învață o mare taină duhovnicească: după cum candela nu se poate aprinde fără mâna noastră, tot așa inima noastră nu se poate aprinde fără focul harului dumnezeiesc.
Chiar dacă inima ar fi plină de virtuți, acestea rămân neînsuflețite fără harul lui Dumnezeu. Virtuțile sunt ca un combustibil, dar focul care le aprinde vine de la Dumnezeu. Candela ne amintește că mântuirea nu este rodul efortului omenesc singur, ci lucrarea comună a voii omului și a harului dumnezeiesc.
Candela, rugăciune tăcută și prezență vie
Candela aprinsă este o rugăciune tăcută care continuă chiar și atunci când buzele noastre tac. Ea arată dorința noastră de a rămâne în legătură cu Dumnezeu, de a avea casa și inima luminate de prezența Lui.
În colțul de rugăciune, candela creează o atmosferă de pace, adunare și sfințenie. Ea ne ajută să ieșim din agitația lumii și să intrăm, fie și pentru câteva clipe, în liniștea împărăției lăuntrice.
Focul harului și candela inimii
Aprinderea candelei înaintea icoanelor este o mărturisire de credință, o jertfă smerită, o lecție de viață și o chemare la sfințenie. Lumina ei ne vorbește despre Hristos, Lumina lumii, despre sfinți, fii ai luminii, despre lupta cu întunericul și despre arderea de sine în iubire.
Așa cum arată și învățătura Sfântului Nicolae Velimirovici, candela nu este doar un obiect exterior, ci o icoană a inimii noastre.
Suntem chemați nu doar să aprindem candela din fața icoanei, ci mai ales să aprindem candela lăuntrică a sufletului nostru, cu focul harului dumnezeiesc, spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea noastră.