Trăim într-o epocă în care aparența a ajuns să înlocuiască adesea adevărul, iar siguranța de sine este confundată cu înțelepciunea.
În jurul nostru se ridică nenumărate chipuri strălucitoare, portrete viu colorate, oameni care vorbesc convingător și care par a deține răspunsuri pentru toate.
Privindu-i, avem impresia că ne aflăm în preajma unor spirite luminate, a unor minți înalte, a unor călăuzitori vrednici de urmat.
Vremuri ale aparenței și ale siguranței fără temelie
Totuși, realitatea este adesea cu totul alta. În spatele acestei străluciri se poate ascunde golul, iar în spatele siguranței se poate afla ignoranța.
Ne-am dezvățat să ascultăm cu atenție, ne-am dezvățat să cercetăm, ne-am dezvățat să citim cu răbdare. Judecăm repede, admirăm repede și credem repede. De aceea, ajungem să trăim cu nefericita certitudine că ne aflăm în preajma adevărului, când de fapt suntem doar în fața unei aparențe.
Mântuitorul ne avertizează limpede: „Căci fiecare pom se cunoaşte după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini şi nici nu se culeg struguri din spini.” (Luca 6, 44). Dar pentru a vedea roadele este nevoie de timp, iar de multe ori ne trezim prea târziu.
Autosuficiența, monstrul ascuns lângă cunoaștere
În apropierea cunoașterii se ascunde o primejdie mare, o ispită care nu se arată ca rău, ci ca siguranță înșelătoare. Este autosuficiența, starea în care omul crede că știe destul și că nu mai are nevoie de nimic. Ea seamănă cu un edificiu ridicat pe stânci alunecoase, care pare solid, dar se poate prăbuși oricând.
Autosuficiența se strecoară în viața omului încă de timpuriu, alinând slăbiciunile și ascunzând neputințele sub iluzia valorii. Cel care nu vrea să învețe ajunge să creadă că nu mai are ce învăța, cel care nu poate urca spune că nu există înălțime, iar cel care nu înțelege începe să disprețuiască înțelegerea.
În opoziție cu această stare se află smerenia, pe care o vedem la cei cu adevărat înțelepți. Cuvântul lui Socrate, „știu că nu știu nimic”, arată conștiința limitelor fără de care nu există creștere. În credința ortodoxă, smerenia este începutul cunoașterii, iar mândria începutul rătăcirii.
Autosuficiența oprește devenirea. Îl face pe om să creadă că a ajuns, deși abia a început, să stea pe loc crezând că înaintează și să rătăcească pe marginea prăpastiei, convins că merge pe drumul cel bun.
Certitudinea falsă și rătăcirea generațiilor
Siguranța fără temelie devine, în timp, mod de viață. Omul nu mai caută, ci afirmă, nu mai întreabă, ci se crede în stare să învețe pe alții. Dintr-un gând nesigur se naște o construcție fragilă, dar rostită cu atâta convingere încât începe să pară adevăr.
Astfel apar idei fără fundament și convingeri fără rădăcină, care ajung să fie urmate nu pentru că sunt adevărate, ci pentru că sunt spuse cu siguranță. Certitudinea falsă poate ține mulțimi întregi adunate fără constrângere, pentru că omul convins nu mai caută alt drum.
Ignoranța ascunsă sub aparența înțelepciunii deturnează viața: în loc de urcuș, omul se învârte în cerc, în loc de lumină se afundă în ceață și ajunge să creadă minciuna pe care o rostește. Aceasta este tragedia autosuficienței: omul devine victima propriei mistificări.
Aparența care înlocuiește adevărul
De multe ori, cei care impresionează prin cuvinte ajung să fie ridicați la loc vizibil. Discursurile strălucitoare, argumentele complicate, siguranța afișată pot crea impresia unei mari inteligențe. Dar nu orice strălucire este lumină.
În lipsa adevăratelor valori, sunt adoptate altele improvizate. Se caută forma, nu conținutul. Se caută succesul, nu adevărul. Se caută admirația, nu creșterea.
Cel pornit pe acest drum ajunge să mimeze. La început mimează cunoașterea, apoi mimează înțelepciunea, iar în cele din urmă mimează chiar și credința. Autosuficiența devine armă împotriva oricărei încercări de îndreptare.
Omul autosuficient refuză să fie învățat. Refuză să accepte că altul știe mai mult. Refuză să recunoască neputința. În loc să se smerească, se închide. În loc să asculte, atacă. În loc să învețe, disprețuiește.
Și totuși, această imagine distorsionată reușește uneori să atragă admiratori. Unii din amuzament, alții din entuziasm, alții din neștiință. Astfel se formează grupuri care merg împreună pe calea deșertăciunii, convinși că merg spre lumină.
Roadele arată adevărul
Într-o lume plină de aparențe, devine tot mai greu să deosebești adevărul de imitație. Privim chipuri, admirăm cuvinte și ne lăsăm impresionați de siguranța cu care unii vorbesc. Totuși, adevărul nu se descoperă în vorbe, nici în înfățișare, ci în roadele pe care le aduce viața fiecăruia.
Gândirea improvizată nu poate da roade durabile. Ea este instabilă, nesigură și lipsită de putere, chiar dacă pentru o vreme poate impresiona. Poate aduna oameni, poate stârni admirație și poate ridica mult zgomot, dar nu poate zidi nimic trainic și nu poate aduce lumină sufletului.
Autosuficiența construiește repede, dar fără temelie. Iar ceea ce este ridicat fără temelie pare puternic doar pentru o vreme, până când încercarea arată cât de fragil este. Atunci se vede limpede că nu orice strălucire este lumină și nu orice siguranță este adevăr.
Când adevărul se arată, urmează căderea
Trăim vremuri în care aparența ne conduce, iar siguranța nejustificată ne modelează caracterul. Apărăm lucruri pe care nu le înțelegem, repetăm idei pe care nu le-am cercetat și ne aliniem fără să știm unde mergem.
Am ajuns să iubim ignoranța și să o îmbrăcăm în haine frumoase. Am ajuns să credem că siguranța este mai importantă decât adevărul. Dar această construcție nu poate rămâne în picioare la nesfârșit.
Va veni vremea când adevărul va ieși la iveală.
Și atunci se va vedea pe ce a fost zidită viața fiecăruia.
Mântuitorul spune:
„Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare. ” (Matei 7, 27).
Aceasta este căderea din certitudine. Nu căderea celui care caută, ci a celui care crede că a ajuns. Nu căderea celui smerit, ci a celui autosuficient. Nu căderea celui care întreabă, ci a celui care nu mai vrea să asculte.
Singura certitudine adevărată este smerenia
Adevărata înțelepciune nu stă în siguranța de sine, ci în smerenie. Nu în convingerea că știm tot, ci în dorința de a învăța. Nu în aparență, ci în roade.
Cel care rămâne smerit nu se teme de adevăr, pentru că este gata să-l primească.
Cel care rămâne în autosuficiență se teme de adevăr, pentru că știe că atunci când acesta se va arăta, va urma prăbușirea.
Și tocmai de aceea, cândva, adevărul va ieși la iveală.
Iar atunci, pentru cei care au trăit din aparență și din siguranță fără temelie, va fi inevitabil… căderea din certitudine.