Nădejdea nu trebuie pusă în om, ci în Dumnezeu!
Viața omului modern este adesea umbrită de frică și nesiguranță, iar nădejdea este pusă, de multe ori, în oameni și în lucrurile trecătoare ale lumii.
Însă experiența ne arată cât de fragile sunt toate acestea. Când sprijinul omenesc lipsește și durerea apasă, credința ne descoperă un adevăr mângâietor: atunci când toți ne părăsesc, Dumnezeu rămâne, ocrotind viața noastră și iubindu-ne cu o iubire pe care nimeni nu o poate egala.
Fragilitatea nădejdii puse în om
Omule, tu încă te temi să nu suferi, încă vrei ca tu și ai tăi să vă bucurați de toate cele ale lumii. Cauți siguranța în oameni și în lucruri, crezând că ele îți pot aduce pacea inimii. Dar viața îndestulată nu este măsura dragostei dumnezeiești. Bogăția, sănătatea, succesul și aprecierea celorlalți pot dispărea într-o clipă. Nădejdea pusă exclusiv în om este instabilă, pentru că omul este limitat, supus greșelii și morții.
Sfânta Scriptură ne avertizează limpede: „Aşa zice Domnul: «Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul.” (Ieremia 17, 5). Nu pentru a disprețui oamenii, ci pentru a ne aminti că sprijinul ultim nu poate fi decât Dumnezeu. Omul poate fi ajutor, dar nu temelie.
Rostul suferinței în viața creștinului
Una dintre marile piedici în calea nădejdii adevărate este neînțelegerea suferinței. Tu n-ai ajuns să pricepi rostul ei și de aceea ești trist și neliniștit. Suferința este privită ca un eșec, ca o pedeapsă sau ca o nedreptate, dar în lumina credinței ea capătă un sens profund mântuitor.
Povara acceptată nu mai este atât de chinuitoare. Atunci când omul primește încercarea cu smerenie și o aduce înaintea lui Dumnezeu, suferința devine loc de întâlnire cu harul. Prețul vieții veșnice este, adesea, tocmai această suferință de care ne temem. Prin ea se curățește inima, se smerește mintea și se întărește credința.
Încercările, școală a nădejdii în Dumnezeu
Pentru ce te tulburi în necazuri? Încercările nu vin întâmplător. Ele sunt îngăduite de Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Unul dintre marii părinți ai Bisericii ne spune:
„Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârși niciodată în deznădejde. Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu știe cât poate răbda fiecare dintre noi și îngăduie ispitele după puterea noastră.”
Acest adevăr ne cheamă la trezvie și încredere. Nu suntem singuri în lupta noastră. Dumnezeu cunoaște măsura fiecăruia și nu îngăduie încercări peste puterea noastră, dacă noi nu intrăm singuri în ele prin mândrie sau neatenție.
Amăgirea nădejdii în fericirea pământească
Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina arată cu mult discernământ cât de înșelătoare este nădejdea pusă în cele trecătoare:
„Care este nădejdea cea mai șubredă, cea mai amăgitoare, cea mai pierzătoare? Nădejdea fericirii pământești.”
Fericirea lumii se sprijină pe bunătăți vremelnice: sănătate, avere, slavă, plăceri și biruințe omenești. Toate acestea sunt ca o nălucă, par reale, dar dispar când încerci să te sprijini pe ele. Când omul își leagă inima de astfel de nădejdi, dezamăgirea este inevitabilă.
Golirea de sine și lucrarea harului
Sfântul Ioan de Kronstadt ne oferă o imagine grăitoare despre lupta duhovnicească:
„Este foarte primejdios pentru ostaș să-și pună nădejdea în el însuși, căci atunci războiul e ca și pierdut.”
Viața creștinului este un război nevăzut. Atunci când omul se bizuie pe propriile puteri, pe inteligență sau pe experiență, se golește de har. Dar când se smerește și recunoaște nimicnicia sa, harul lui Dumnezeu lucrează deplin, „creând totul din acea nimicnicie”. Adevărata putere se naște din încredințarea totală în Dumnezeu.
Rugăciunea, puntea nădejdii vii
Momentul schimbării începe atunci când omul se încredințează Domnului cu toate problemele vieții sale și se roagă simplu: „Doamne, ajută-mă să fac voia Ta!”. Această rugăciune nu caută scăpare ușoară, ci voia lui Dumnezeu, care aduce lumină, pace și bunătate.
Sfântul Teofan Zăvorâtul a subliniat adesea că nădejdea adevărată este inseparabilă de rugăciune și de lucrarea lăuntrică a inimii. Omul care se roagă cu stăruință nu mai este prizonier al fricii, pentru că știe că viața lui este în mâinile lui Dumnezeu.
Roadele nădejdii puse în Dumnezeu
Când nădejdea nu mai este pusă în om, ci în Dumnezeu, începe o transformare tainică. Neliniștea se preschimbă în pace, frica în curaj, iar tristețea în lumină. Omul devine izvor de bunătate și sprijin pentru ceilalți, pentru că nu mai cere de la ei ceea ce doar Dumnezeu poate oferi.
Această nădejde nu anulează durerea, dar îi schimbă sensul. Nu promite o viață fără suferință, ci o viață cu sens, trăită în comuniune cu Dumnezeu și orientată spre veșnicie.
Nădejdea mântuitoare
Nădejdea nu trebuie pusă în om, ci în Dumnezeu!
Oamenii pot fi alături de tine, dar nu pot purta povara sufletului tău. Numai Dumnezeu iubește fără măsură, ocrotește fără oboseală și mântuiește fără condiții. Încredințează-I viața ta, primește suferința cu credință și vei descoperi că nădejdea în Dumnezeu nu înșală niciodată. Din această nădejde se naște pacea adevărată și bucuria care nu apune.