Uitarea este o slăbiciune firească a omului. Toți uităm nume, întâmplări, locuri, cuvinte sau chiar lucruri importante.
Uneori uitarea vine din neatenție, alteori din oboseală, iar alteori din neputința firii omenești. Dar există și o întrebare mai adâncă, care ține de viața duhovnicească: când devine uitarea păcat înaintea lui Dumnezeu ? Nu orice uitare este păcat, dar există situații în care uitarea devine pierzătoare pentru suflet, pentru că ea arată nepăsare față de adevăr, față de Dumnezeu și față de propria noastră identitate.
Omul nu trăiește numai din ceea ce vede în prezent, ci și din ceea ce își amintește. Amintirea ne ține legați de rădăcini, de credință, de familie, de neam și de Dumnezeu. De aceea, atunci când omul începe să uite lucrurile esențiale, viața lui se clatină. Dacă uităm cine ne sunt părinții, dacă uităm limba în care ne-am rugat prima dată, dacă uităm credința în care am fost botezați, dacă uităm cine este Dumnezeul nostru, atunci uitarea nu mai este o simplă slăbiciune, ci devine o cădere.
Uitarea care duce la pierzare
Uneori oamenii spun: „Cum poate fi uitarea păcat înaintea lui Dumnezeu, dacă nu o fac cu voia mea?” Într-adevăr, există o uitare care vine fără voia noastră, și aceasta nu este păcat. Dar există și o uitare care vine din nepăsare, din lipsă de grijă sau din alegere. Aceasta este primejdioasă.
Sfântul Marcu Ascetul spune că uitarea este pierzare, dar nu în sensul că orice uitare este păcat. El arată limpede că uitarea este pierzare pentru cel care își uită păcatele sale și își amintește păcatele altora. Aceasta este o uitare vinovată, pentru că ea arată lipsă de pocăință și mândrie.
Omul care își uită greșelile și ține minte greșelile altora nu mai poate să se îndrepte. El nu mai vede nevoia de pocăință, nu mai simte durerea păcatului, nu mai caută iertarea lui Dumnezeu. În schimb, vede tot timpul ce au făcut ceilalți, îi judecă și îi osândește. O astfel de uitare este cu adevărat pierzătoare.
Uitarea care face zadarnică iertarea
Există și o altă formă de uitare care devine păcat: atunci când spunem că iertăm, dar nu uităm.
Mulți oameni spun cu ușurință: „Te-am iertat.” Dar în inimă țin minte fiecare greșeală. La prima ceartă, scot din nou totul la iveală. Asta arată că iertarea nu a fost adevărată.
Iertarea adevărată este legată de uitare. Nu înseamnă că nu ne mai amintim deloc întâmplarea, ci că nu mai purtăm în inimă răutatea, nu mai dorim răzbunare, nu mai folosim trecutul ca armă împotriva celuilalt.
Dacă spui că ai iertat, dar nu uiți, este ca și cum ai spune: „Nu te pedepsesc acum, dar te voi pedepsi mai târziu.” Aceasta nu este iertare, ci amânarea răzbunării.
De aceea, uitarea răului făcut nouă poate fi o virtute, iar neputința de a uita poate deveni păcat.
Uitarea lucrurilor pe care nu avem voie să le uităm
Există însă și o uitare mult mai gravă: uitarea lucrurilor pe care nu avem voie să le uităm niciodată.
Nu avem voie să uităm de unde venim.
Nu avem voie să uităm cine suntem.
Nu avem voie să uităm credința în care ne-am născut.
Nu avem voie să uităm jertfa celor dinaintea noastră.
Dacă omul își uită rădăcinile, se pierde. Dacă uită credința, se rătăcește. Dacă uită pe Dumnezeu, cade în întuneric.
De aceea, este periculos când omul începe să se uite cu admirație la tot ce este în jur, dar uită ceea ce are mai de preț. Dacă uităm Ortodoxia noastră și alergăm după tot felul de lucruri strălucitoare, dar fără Dumnezeu, această uitare devine pierzare.
Istoria ne arată că atunci când oamenii au uitat credința, au ajuns să trăiască fără sens. Când au uitat cine sunt, au ajuns să se rușineze de neamul lor.
Când au uitat pe Dumnezeu, au ajuns să se închine la idoli noi: putere, bani, plăcere, slavă.
Uitarea trecutului o mare primejdie
Omul nu trebuie să uite nici trecutul. Nu pentru a rămâne blocat în el, ci pentru a nu repeta greșelile.
Dacă uităm prin ce am trecut, riscăm să cădem din nou în aceleași rătăciri. Dacă uităm vremurile grele, nu mai prețuim libertatea. Dacă uităm suferințele, nu mai înțelegem cât de scumpă este credința.
,,Adu-ți aminte de zilele cele de demult, cugetă la anii neamurilor trecute! Întreabă pe tatăl tău şi-ți va da de ştire, întreabă pe bătrâni, şi-ţi vor spune:” (Deuteronomul 32, 7).
Acest cuvânt are un mare adevăr duhovnicesc. Dumnezeu îi învață pe oameni să nu uite trecutul, să nu uite credința părinților și să nu uite lucrarea Lui în istorie. Când omul nu mai știe ce trebuie să facă, trebuie să se întoarcă la început: la credința primită, la învățătura Bisericii, la poruncile lui Dumnezeu și la experiența celor dinaintea lui.
Cel care își uită rădăcinile se rătăcește ușor. Cel care nu mai ascultă de părinți și de bătrâni ajunge să creadă că începe lumea cu el. Dar Scriptura ne spune să ne aducem aminte de zilele cele de demult, pentru că în ele vedem cum a lucrat Dumnezeu și învățăm cum trebuie să trăim.
Cine uită de unde vine, nu mai știe nici încotro merge.
Există și uitări folositoare
Nu orice uitare este rea. Sunt și uitări necesare.
Uneori trebuie să uităm lucruri care ne țin legați de trecut și ne împiedică să mergem mai departe. Sunt iubiri trecute care trebuie lăsate în urmă. Sunt greșeli vechi care trebuie iertate. Sunt răni care trebuie vindecate prin uitare.
Dacă omul ar ține minte toate durerile, nu ar mai putea trăi. Dumnezeu a lăsat uitarea și ca o mângâiere, nu numai ca o slăbiciune.
Dar și aici trebuie discernământ. Nu trebuie să uităm lecția, chiar dacă uităm durerea. Nu trebuie să uităm adevărul, chiar dacă uităm supărarea.
Uitarea este bună atunci când ne ajută să ne ridicăm, dar devine păcat când ne face să ne depărtăm de Dumnezeu.
Uitarea de sine și uitarea de Dumnezeu
Cea mai grea formă de uitare este uitarea de Dumnezeu.
Când omul trăiește fără să-și amintească de Dumnezeu, fără rugăciune, fără conștiință, fără frică de păcat, el trăiește ca și cum nu ar avea suflet. Aceasta este adevărata pierzare.
La fel de periculoasă este și uitarea de sine, adică uitarea scopului pentru care am fost creați. Omul nu a fost făcut doar pentru a mânca, a dormi și a se bucura de lumea aceasta. El a fost făcut pentru veșnicie.
Dacă uităm că avem suflet, uităm și cum trebuie să trăim.
Să nu uităm binele pe care l-am făcut
Există și o altă greșeală: să ne amintim numai căderile și să uităm biruințele.
Sunt oameni care se spovedesc și își amintesc doar lucruri mici, fără să vadă lucrarea lui Dumnezeu în viața lor. Uită că au rezistat unei ispite, uită că au făcut un bine, uită că au biruit o patimă.
Nu trebuie să ne mândrim cu binele făcut, dar nici să-l uităm, pentru că el ne arată că Dumnezeu lucrează în noi.
Când omul vede că a biruit o dată, prinde curaj să biruiască și a doua oară.
Uitarea devine păcat atunci când îl face pe om să se depărteze de adevăr, de Dumnezeu și de propria lui conștiință
Este păcat să ne uităm păcatele noastre și să ținem minte păcatele altora.
Este păcat să spunem că iertăm, dar să nu uităm răul.
Este păcat să uităm credința, neamul, părinții și rădăcinile.
Este păcat să uităm de unde venim și pentru ce trăim.
Este păcat să uităm pe Dumnezeu.
Dar este bine să uităm răul, să uităm supărările, să uităm ispitele trecute și să mergem înainte cu nădejde.
De aceea, creștinul trebuie să ceară mereu de la Dumnezeu memorie curată și inimă trează, ca să nu uite ceea ce trebuie ținut minte și să uite ceea ce îl ține departe de mântuire.
Căci, dacă nu ne aducem aminte încotro mergem, măcar să nu uităm de unde venim, iar de unde venim știm: de la Dumnezeu. Iar dacă nu uităm acest lucru, nu ne vom pierde niciodată.