Cancerul reprezintă una dintre cele mai grele încercări prin care poate trece omul în viața pământească.
În clipa în care medicul rostește diagnosticul, parcă întreaga lume se prăbușește.
Când boala devine prilej de mântuire
Nici pe bolnavii cu credință statornică nu îi ocolește întrebarea chinuitoare: „De ce am căzut tocmai eu pradă cancerului?”. Este o întrebare rostită printre lacrimi, între pereții reci ai spitalului sau în tăcerea nopților apăsătoare.
Din perspectivă creștină, un posibil răspuns, greu de primit, dar profund este că și cancerul, sau o altă suferință nevindecabilă, se pot dovedi mai trebuincioase pentru mântuire decât sănătatea. Pentru a nu fi înțeleși greșit, trebuie să facem o precizare esențială: poți deveni locuitor al Împărăției lui Dumnezeu chiar dacă ești bolnav fizic. Condiția sine qua non pentru mântuire este ca sufletul să rămână sănătos, chiar și atunci când durerea devorează trupul.
Cancerul, realitate medicală și dramă umană
Cancerul curmă zilnic mii de vieți la nivel mondial. În România sunt înregistrați aproximativ 500.000 de bolnavi, iar anual milioane de persoane primesc acest diagnostic. Există peste 200 de tipuri de cancer, fiecare cu particularități proprii. Gravitatea fenomenului a determinat Uniunea Internațională pentru Controlul Cancerului să declare ziua de 4 februarie drept Ziua Mondială de Luptă Împotriva Cancerului.
În ciuda progreselor medicale, specialiștii avertizează că această boală ar putea deveni principala cauză de mortalitate la nivel global.
Puțini sunt cei care nu au pierdut pe cineva drag din pricina neoplasmului. Cancerul nu cruță pe nimeni și ne obligă să ne reevaluăm stilul de viață, alimentația și grija față de propriul trup.
Între știință și pseudo-vindecare
În fața disperării, mulți caută soluții rapide și „miraculoase”, însă nu puține dintre acestea se dovedesc înșelătoare. Biserica nu respinge medicina, ci încurajează folosirea mijloacelor științifice care nu contravin credinței.
Sfântul Macarie cel Mare amintește că Dumnezeu ne-a dăruit doctoriile pentru îngrijirea trupului. Refuzul tratamentului din exces de zel poate deveni primejdios.
Sfântul Teofan Zăvorâtul avertizează că o astfel de atitudine poate ascunde mândrie. Creștinul este chemat să lupte cu boala prin tratament, rugăciune și viață sacramentală.
Suferința, loc al întâlnirii cu Dumnezeu
În încleștarea cu moartea, omul este pus în fața adevărului despre sine: unii se apropie de Dumnezeu, alții se împietresc și Îl învinuiesc.
Sfântul Tihon de Zadonsk arată că în suferință se vede dacă credința este vie sau doar teoretică și că răbdarea nu rămâne nerăsplătită.
În același duh, Sfântul Macarie de la Optina spune că, pe măsură ce slăbește trupul, se poate înnoi omul lăuntric.
Iar Sfântul Teofan Zăvorâtul învață că răbdarea bolii este o formă de mucenicie: nu sângele vărsat, ci durerea purtată cu credință devine jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.
„De ce m-am îmbolnăvit chiar eu?”
Întrebarea rămâne, chiar și pentru cei credincioși. Răspunsul nu este niciodată simplu. Nu putem reduce boala la o pedeapsă divină. Hristos Însuși a respins această logică simplistă atunci când ucenicii L-au întrebat despre orbul din naștere: „Cine a păcătuit?”.
Uneori, boala poate deveni o cruce. Iar fără cruce nu există Înviere. Sfinții Părinți spun că boala asumată creștinește devine o busolă duhovnicească, arătându-ne unde ne aflăm în drumul către Cer. În paginile Filocaliei găsim ideea tulburătoare că suferința poate fi o lecție pedagogică îngăduită de Dumnezeu pentru a ne sprijini în urcușul duhovnicesc.
Nu este un discurs comod. Este greu să vezi în cancer o „lecție”. Dar pentru cel care trăiește în credință, suferința poate dezvălui lucruri pe care sănătatea și prosperitatea le ascund: fragilitatea vieții, dependența de har, nevoia de iertare și împăcare.
Sfinți care au purtat boala
Istoria Bisericii ne arată că boala nu este o piedică în calea sfințeniei.
Sfântul Nectarie de la Eghina a suferit de cancer, suportând dureri cumplite în tăcere și rugăciune. În loc să cârtească, a iertat și a binecuvântat.
Sfântul Serafim de Sarov, spre sfârșitul vieții, avea răni deschise la picioare și trăia în suferință fizică, dar chipul său iradia pace și lumină. Ei ne arată că sfințenia nu este condiționată de integritatea biologică a trupului, ci de curăția inimii.
Condiția mântuirii nu este sănătatea fizică, ci sănătatea sufletului. Poți fi robust și departe de Dumnezeu sau grav bolnav și plin de har. În acest sens, cancerul nu este neapărat o piedică, ci poate deveni, paradoxal, un drum.
Cancerul: boală sau tămăduire?
Din perspectivă duhovnicească, cancerul poate deveni, pentru unii, o „maladie tămăduitoare”, nu medical, ci spiritual. În fața limitei, omul își reevaluează viața, iar mândria și autosuficiența se fisurează. Rugăciunea se adâncește, spovedania devine mai sinceră.
Rămânând statornici în credință și în mila lui Hristos, cei bolnavi primesc puterea de a lupta. Unii se vindecă trupește, alții nu, dar toți pot dobândi vindecarea sufletului.
Adevărata tragedie nu este moartea trupului, ci moartea sufletului prin necredință. Dacă boala ne smerește și ne apropie de Dumnezeu, devine scară spre cer; dacă ne închide în revoltă, devine prilej de cădere.
Între nădejde și responsabilitate
Creștinul nu este chemat la pasivitate. El trebuie să prevină pe cât posibil boala, să trăiască echilibrat, să-și îngrijească trupul ca pe un templu al Duhului Sfânt. Este dator să urmeze tratamentul prescris, să ceară sfatul medicilor și să evite extremele.
Dar, în același timp, este chemat să-și amintească faptul că viața pământească nu este ultimul cuvânt. Cancerul poate limita anii, dar nu poate limita iubirea lui Dumnezeu. El poate slăbi trupul, dar nu poate atinge sufletul care se încrede în Hristos.
Crucea bolii și biruința credinței
Este cancerul o piedică în calea mântuirii? Nu neapărat. Poate fi o cruce grea, dar crucea purtată cu credință duce la Înviere. Poți fi bolnav și mântuit, slăbit în trup și puternic în duh. Biserica nu oferă explicații simpliste, ci rugăciune și nădejde. Cancerul rămâne o dramă, dar nu este ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt Îi aparține lui Hristos, Biruitorul morții. Unde durerea este unită cu credința, mântuirea nu este zădărnicită, ci se apropie.