„Cine luptă împotriva lui Dumnezeu nu sfârşeşte niciodată bine.”
Acest adevăr, rostit cu putere de Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este o simplă avertizare morală, ci o lege duhovnicească ce străbate întreaga istorie a mântuirii.
Dumnezeu este iubire, este milostiv, este îndelung-răbdător; dar El este şi drept Judecător. Iar când omul, cu voia sa liberă, alege să se ridice împotriva voii dumnezeieşti, sfârşitul unei asemenea împotriviri nu poate fi decât amar.
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu
Putem remarca un lucru esenţial: de multe ori, cel ce luptă împotriva lui Dumnezeu „pentru multă vreme nu păţeşte nimic”. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu vede răutatea sau că este nepăsător. Dimpotrivă, tăcerea Lui este o formă a milei. El îi dă omului timp să se întoarcă, să îşi vină în fire, să se pocăiască.
Dumnezeu nu pedepseşte cu grabă. El aşteaptă. Îl cheamă pe om prin mustrarea conştiinţei, prin cuvântul Scripturii, prin glasul Bisericii, prin suferinţe îngăduite sau prin binefaceri nemeritate. Toate acestea sunt semne ale iubirii Sale. Însă această răbdare nu este slăbiciune, iar îngăduinţa Sa nu este lipsă de putere.
Ce înseamnă a lupta împotriva lui Dumnezeu?
Nu doar ateismul declarat sau prigoana făţişă împotriva credinţei înseamnă luptă împotriva lui Dumnezeu. De multe ori, lupta este mai subtilă.
Omul luptă împotriva lui Dumnezeu atunci când:
– respinge poruncile Sale, considerându-le învechite sau inutile;
– îşi face din sine însuşi măsura adevărului;
– justifică păcatul şi îl transformă în virtute;
– îşi împietreşte inima în faţa chemării la pocăinţă.
A lupta împotriva lui Dumnezeu înseamnă a te împotrivi adevărului. Înseamnă a spune: „Voia mea este mai bună decât voia Ta.” Este repetarea căderii din Rai, când omul a ales să asculte de şoapta şarpelui mai mult decât de porunca Creatorului.
Iluzia succesului vremelnic
Unul dintre cele mai mari pericole este iluzia succesului. Cel ce se împotriveşte lui Dumnezeu poate părea, pentru o vreme, puternic, prosper, neclintit. Îşi poate construi o reputaţie, o avere, o poziţie socială. Dar toate acestea sunt trecătoare.
Istoria este plină de exemple de oameni şi împăraţi care au prigonit Biserica, au batjocorit credinţa şi au crezut că pot zdrobi adevărul. Unii au domnit ani sau zeci de ani, dar sfârşitul lor a fost ruşinos. Nu pentru că Dumnezeu ar fi dorit pierderea lor, ci pentru că ei au ales să rămână în împietrire.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată limpede: dacă omul nu se foloseşte de păsuirea lui Dumnezeu şi rămâne în răutatea sa, va fi pedepsit fără îndoială. Nu există excepţii de la această lege duhovnicească.
Pedeapsa, pildă pentru ceilalţi
Un alt adevăr profund din text este acela că pedeapsa celui rău devine pildă pentru ceilalţi. Dumnezeu nu pedepseşte din răzbunare, ci din dreptate şi pedagogie. Prin căderea celui mândru, ceilalţi învaţă smerenia. Prin ruşinarea celui nedrept, se arată puterea adevărului.
Pedeapsa este uneori văzută în această viaţă, alteori rămâne pentru judecata viitoare. Dar ea este sigură, pentru că Dumnezeu nu poate fi batjocorit. Atotputernicia Sa nu poate fi sfidată la nesfârşit.
Pentru cei care privesc, aceste exemple devin avertismente vii. Ele ne arată că nu este cu putinţă să scapi de atotputernica mână a lui Dumnezeu. Nicio putere politică, nicio avere, nicio influenţă nu pot proteja pe cineva de urmările răzvrătirii împotriva Creatorului.
Libertatea omului şi responsabilitatea
Dumnezeu nu forţează pe nimeni. El a creat omul liber. Dar libertatea implică responsabilitate. Alegerea de a lupta împotriva lui Dumnezeu este o alegere reală, cu urmări reale.
Adesea, omul modern confundă libertatea cu autonomia absolută, cu dreptul de a face orice fără consecinţe. Însă în plan duhovnicesc, fiecare faptă are un ecou. Fiecare păcat lăsat nepocăit întunecă sufletul. Fiecare împotrivire voită împotriva adevărului întăreşte împietrirea inimii.
Dumnezeu nu pedepseşte arbitrar. Pedeapsa este, într-un sens, consecinţa firească a alegerii greşite. Când te îndepărtezi de Izvorul vieţii, ajungi inevitabil la uscăciune şi moarte.
Mândria, rădăcina luptei împotriva lui Dumnezeu
La temelia oricărei împotriviri faţă de Dumnezeu stă mândria. Mândria îl face pe om să creadă că ştie mai bine, că poate trăi fără Dumnezeu, că nu are nevoie de pocăinţă.
Mândria a fost păcatul care l-a pierdut pe diavol. Mândria i-a dus la cădere pe mulţi oameni de-a lungul istoriei. Ea este începutul oricărei revolte interioare împotriva voii divine.
Sfântul Ioan Gură de Aur, cunoscut pentru profunzimea şi asprimea sa pastorală, avertizează că răbdarea lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu aprobarea Sa. Dumnezeu aşteaptă, dar aşteptarea Sa are un scop: întoarcerea omului.
Pocăinţa, singura ieşire
Dacă lupta împotriva lui Dumnezeu duce la pierzare, întoarcerea către El aduce viaţă. Pocăinţa rupe lanţul răzvrătirii. Ea este recunoaşterea greşelii, smerirea inimii şi dorinţa sinceră de schimbare.
Oricât de adâncă ar fi căderea, uşa milei rămâne deschisă cât timp omul trăieşte. Dumnezeu nu se bucură de pedeapsă, ci de întoarcerea păcătosului. El preferă lacrimile pocăinţei decât osânda.
Dar dacă omul refuză sistematic această mână întinsă, dacă transformă răbdarea lui Dumnezeu într-un prilej de a păcătui şi mai mult, atunci îşi pregăteşte singur căderea.
Este uşor să aplicăm acest cuvânt doar marilor prigonitori sau celor declaraţi împotriva credinţei
Dar mesajul este personal. Fiecare dintre noi poate, prin neascultare, prin nepăsare sau prin justificarea păcatului, să intre într-o formă de luptă împotriva lui Dumnezeu.
De aceea, trebuie să ne cercetăm conştiinţa. Nu cumva folosim şi noi răbdarea lui Dumnezeu ca pe o scuză? Nu cumva amânăm pocăinţa, spunând că mai este timp? Nu cumva confundăm tăcerea Lui cu indiferenţa?
Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur este un semnal de alarmă. El ne aminteşte că există o limită a îngăduinţei, nu pentru că Dumnezeu ar fi schimbător, ci pentru că dreptatea Sa este la fel de reală ca şi mila Sa.
Dreptatea şi mila, două feţe ale iubirii divine
În Dumnezeu nu există contradicţie. Mila şi dreptatea nu se exclud. Ele sunt expresii ale aceleiaşi iubiri desăvârşite. Mila oferă timp şi şansă. Dreptatea restabileşte ordinea morală a lumii.
Când vedem că răul pare să prospere, să ne amintim că Dumnezeu nu doarme. El lucrează în tăcere. El oferă timp pentru pocăinţă. Dar atunci când răul ajunge la măsura deplină, intervine.
Pentru credincios, aceasta nu este o ameninţare, ci o mângâiere. Înseamnă că nedreptatea nu va avea ultimul cuvânt. Înseamnă că adevărul nu va fi învins.
„Cine luptă împotriva lui Dumnezeu nu sfârşeşte niciodată bine.”
Această afirmaţie nu este o simplă observaţie morală, ci o realitate duhovnicească verificată de-a lungul veacurilor. Dumnezeu este îndelung-răbdător, dar nu poate fi biruit. El este milostiv, dar şi drept.
Prin pedeapsa pe care o va primi cel împietrit, se face pildă pentru ceilalţi. Iar pentru noi, cei care auzim acest cuvânt, rămâne alegerea: să folosim timpul dăruit pentru pocăinţă sau să îl risipim în împotrivire.
Să nu uităm că nimeni nu poate scăpa de atotputernica Sa mână. Dar aceeaşi mână care pedepseşte pe cel neîndreptat este mâna care ridică pe cel smerit. În aceasta stă nădejdea noastră: nu în puterea noastră, ci în mila lui Dumnezeu, pe care să o întâmpinăm cu pocăinţă sinceră şi viaţă curată.