Întrebarea dacă bogăția este un dar de la Dumnezeu sau o piedică pentru mântuire nu este una nouă. Ea a frământat conștiința creștină din primele veacuri și continuă să fie extrem de actuală într-o lume dominată de consum, acumulare și competiție materială.
Deși aparent simplă, această întrebare atinge una dintre cele mai sensibile dimensiuni ale vieții duhovnicești: raportarea omului la bunurile materiale și locul pe care acestea îl ocupă în inima sa.
Bogăția sub semnul milei
Evanghelia ne învață limpede că bogăția nu este un scop în sine și nu reprezintă o proprietate absolută a omului. Toate cele materiale sunt, în realitate, daruri ale lui Dumnezeu, încredințate omului spre bună administrare. Nimic nu este cu adevărat „al nostru”, ci toate sunt primite temporar, cu scopul de a fi folosite cu discernământ, responsabilitate și milă. Problema nu este dacă avem sau nu avere, ci dacă averea ne stăpânește sau este pusă în slujba iubirii.
Iluzia siguranței oferite de bogăție
În mentalitatea lumii de astăzi, bogăția este asociată cu succesul, stabilitatea și siguranța. Omul bogat este privit ca un om realizat, independent și lipsit de griji. Însă realitatea duhovnicească este adesea opusă acestei percepții. Cu cât omul adună mai mult, cu atât se teme mai mult să nu piardă ceea ce are. Frica devine un tovarăș constant al celui care își leagă inima de bunuri.
Domnul avertizează clar: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.” (Matei 6, 19). Acest cuvânt nu este o simplă recomandare morală, ci o descriere realistă a fragilității tuturor lucrurilor materiale. Nimic din ceea ce este pământesc nu poate fi păstrat pentru totdeauna. Hoții au existat mereu, iar astăzi, sub forme tot mai sofisticate. De aceea, oamenii bogați investesc sume uriașe în sisteme de securitate, seifuri, pază și asigurări. Paradoxal, bogăția nu aduce liniște, ci o neliniște permanentă.
Bogatul fără de minte, o pildă mereu actuală
În Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 12, Mântuitorul Iisus Hristos ne oferă pilda bogatului căruia pământul i-a rodit din belșug. Rodnicia nu era rodul exclusiv al muncii sale, ci un dar al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, omul nu a mulțumit, nu s-a gândit la aproapele și nu a văzut în belșug o chemare la milostenie. Singura lui preocupare a fost păstrarea și sporirea averii: „voi strica hambarele mele și altele mai mari voi zidi”.
Această pildă scoate la lumină o mare dramă a sufletului: excluderea lui Dumnezeu din viața cotidiană. Bogatul nu era lipsit de inteligență, ci de înțelepciune duhovnicească. El a crezut că își poate asigura singur viitorul, că viața sa depinde doar de resursele materiale și că nimeni nu-i poate cere socoteală. „Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20).
Cuvântul „nebun” nu desemnează prostia, ci orbirea spirituală. Nebun este cel care trăiește ca și cum Dumnezeu nu ar exista, ca și cum viața ar fi garantată de hambare și nu de pronia divină.
Bogații și săracii, poveri diferite, neliniști comune
De multe ori, se crede că doar săracii poartă poveri. În realitate, și bogăția vine cu greutățile ei. Dacă săracul se luptă cu lipsurile imediate, bogatul se luptă cu frica pierderii. Neliniștea nu este absentă din viața celui avut; ea capătă doar alte forme. Averea devine o povară atunci când este păzită cu teamă și egoism.
Atunci când bunurile sunt încuiate, ascunse și păzite excesiv, ele nu mai folosesc nimănui. Nu hrănesc pe nimeni, nu aduc bucurie și nu mântuiesc sufletul celui care le deține. Omul ajunge să fie prizonierul propriei avuții, slujind lucrurilor în loc să le folosească spre bine.
Iubirea de bani, rădăcina căderii
Sfânta Scriptură nu condamnă bogăția în sine, ci atașamentul bolnăvicios față de ea. Sfântul Apostol Pavel spune limpede:„Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri.” (I Timotei 6, 10). Nu banii sunt problema, ci transformarea lor într-un idol. Când averea devine centrul vieții, Dumnezeu este împins la margine, iar aproapele devine invizibil.
Există însă și oameni bogați milostivi, care înțeleg că darurile primite sunt o responsabilitate. Ei ajută în taină, sprijină biserici, bolnavi și familii nevoiașe, fără a căuta slavă sau recunoaștere. Pentru aceștia, bogăția devine un instrument al iubirii și o cale de mântuire.
Bogăția ca talent duhovnicesc
Dacă Dumnezeu îngăduie cuiva să se îmbogățească, aceasta nu este întâmplător. Bogăția este un talent, asemenea celor din pilda talanților, care trebuie lucrat și înmulțit duhovnicește. Omului i se cere să recunoască faptul că totul vine de la Dumnezeu, să dăruiască cu inimă largă, să nu-și lege inima de cele materiale și să investească în ceea ce rămâne pentru veșnicie.
Săracii nu sunt o povară, ci o binecuvântare. Ei sunt prilejul prin care omul bogat își poate curăți inima, exersa smerenia și dobândi pacea sufletească. Milostenia nu sărăcește, ci îmbogățește lăuntric.
Adevărata bogăție
Bogatul din pildă a greșit pentru că L-a scos pe Dumnezeu din viața sa. A crezut că averea îi aparține deplin și că poate decide singur asupra viitorului. Nu a înțeles că nimic nu poate cumpăra o clipă de viață în plus și, cu atât mai puțin, mântuirea.
Adevărata bogăție nu constă în aur, pământuri sau influență socială. Adevărata bogăție este prezența lui Dumnezeu în inimă. Un om sărac material, dar bogat în credință și iubire, este infinit mai împlinit decât un om care are totul, dar nu-L are pe Dumnezeu.
„Ai dobândit bogăție, dar știi ce să faci cu ea?”, aceasta este întrebarea esențială pe care Evanghelia o adresează fiecăruia
Bogăția poate fi o scară către cer sau o piatră de moară pentru suflet. Totul depinde de inima omului, de recunoștința sa și de modul în care folosește darurile primite.
Să nu uităm cuvintele Domnului: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.” (Luca 12, 21). Să transformăm, așadar, bunurile trecătoare în trepte spre cele veșnice, pentru ca, prin milostenie, smerenie și dragoste, să ne îmbogățim acolo unde comoara nu se pierde: în Împărăția lui Dumnezeu.