Puține evenimente au zguduit încrederea internațională în sistemul financiar occidental precum disputa dintre Venezuela și Banca Angliei privind accesul la rezervele de aur. De ani de zile, Caracasul cere returnarea celor peste 31 de tone de aur depozitate în seifurile Londrei — aur evaluat la peste 3 miliarde de dolari — însă cererea este refuzată. Oficial, motivele sunt „juridice” și „diplomatice”. Neoficial, mulți analiști vorbesc despre o formă de abuz politic ce pune sub semnul întrebării chiar principiul suveranității statelor.
Iar întrebarea care se ridică firesc este: dacă Banca Angliei poate bloca aurul Venezuelei, ce garanții mai au alte state — inclusiv România — că rezervele lor sunt în siguranță?
Cui aparține, de fapt, Banca Angliei
Oficial, Banca Angliei (Bank of England) nu este o instituție privată. Ea a fost fondată în 1694 de un consorțiu de bancheri și comercianți britanici, pentru a finanța războaiele regelui William al III-lea, și a funcționat timp de aproape 250 de ani ca bancă privată.
Dar în 1946, după al Doilea Război Mondial, guvernul laburist condus de Clement Attlee a naționalizat banca. Din acel moment, acționarul unic a devenit Trezoreria Majestății Sale (His Majesty’s Treasury) — adică statul britanic.
Oficial, Banca Angliei este o instituție publică și independentă operațional, ceea ce înseamnă că Guvernul de la Londra îi stabilește obiectivele generale, iar deciziile de zi cu zi sunt luate de Comitetul de Politică Monetară (Monetary Policy Committee), fără ingerință directă politică.
Totuși, conducerea este numită de guvern, iar profitul băncii revine bugetului statului britanic. Cu alte cuvinte, nu există acționari privați care să beneficieze de câștiguri, dar există o aliniere directă între politica statului britanic și deciziile băncii.
Acest detaliu devine crucial în cazul Venezuelei: Bank of England nu a luat decizia de blocare pe cont propriu, ci în urma poziției oficiale a guvernului britanic, care nu îl recunoaște pe Nicolas Maduro drept președinte legitim al Venezuelei.
Cum a început conflictul
În 2018, Nicolas Maduro a fost reales președinte al Venezuelei, într-un scrutin considerat de opoziție și de mai multe state occidentale drept „neregulat”. În ianuarie 2019, liderul opoziției, Juan Guaidó, s-a autoproclamat „președinte interimar”, fiind imediat recunoscut de SUA, Marea Britanie și o parte din Uniunea Europeană.
În acel moment, Banca Angliei a refuzat să mai onoreze cererile guvernului Maduro privind repatrierea aurului venezuelean, motivând că „nu poate contrazice poziția diplomatică a Regatului Unit”. Cu alte cuvinte, dacă Londra recunoaște un alt guvern, Banca Angliei este obligată să-l considere pe acela drept autoritatea legitimă asupra bunurilor statului.
Astfel, aurul a rămas blocat, iar guvernul Maduro a fost complet exclus din procesul de decizie.
Argumentele oficiale ale Marii Britanii
Banca Angliei și guvernul britanic invocă trei argumente juridice principale:
- Recunoașterea diplomatică:
Curțile britanice au decis că ele nu pot contrazice guvernul în chestiuni de politică externă. Dacă guvernul recunoaște un anumit conducător, acela este, de jure, singurul autorizat să dispună de activele statului. - Respectarea sancțiunilor internaționale:
Marea Britanie susține că orice transfer de fonduri către guvernul Maduro ar încălca sancțiunile impuse de SUA și UE, fiind considerat „sprijin pentru un regim sancționat”. - Protejarea intereselor venezuelene:
Paradoxal, oficialii britanici afirmă că refuzul lor ar fi menit „să protejeze activele poporului venezuelean” de un regim care, în opinia lor, le-ar putea folosi în scopuri improprii.
Aceste explicații, aparent legale, sunt considerate însă de numeroși juriști o rationalizare a unui abuz politic.
Ce spun criticii: o confiscare mascată
Criticii din întreaga lume văd în această decizie un precedent extrem de periculos.
În esență, argumentul lor este simplu:
Aurul aparține statului suveran Venezuela, nu unui guvern temporar sau unui lider politic.
Prin refuzul de a-l restitui, Banca Angliei:
- încalcă principiul suveranității naționale;
- transformă o instituție financiară într-un instrument politic al Londrei;
- creează un precedent prin care orice țară ar putea fi deposedată de rezervele sale externe, dacă intră în conflict diplomatic cu Occidentul.
Chiar și unii juriști britanici au recunoscut pericolul. Profesorul Peter Muchlinski de la University of London a spus că decizia „subminează grav încrederea internațională în Londra ca centru financiar sigur pentru active suverane”.
Mai mult, în anii care au urmat, mai multe țări și-au repatriat parțial rezervele de aur din Anglia, inclusiv Germania, Turcia, Ungaria și Polonia, tocmai de teama că situații similare ar putea apărea și în cazul lor.
Un mecanism subtil, dar devastator
Ceea ce face această situație cu adevărat problematică este cercul vicios pe care îl creează.
- Marea Britanie recunoaște doar guverne „agreate politic”.
- Banca Angliei refuză să predea aurul unui guvern nerecunoscut.
- Un lider „recunoscut” de Londra nu cere restituirea aurului.
- Rezultatul: aurul rămâne permanent blocat în seifurile londoneze, indiferent de voința reală a poporului care l-a produs.
Este, practic, o formă modernă de sechestru geopolitic.
O țară își lasă aurul „în siguranță” într-o bancă centrală occidentală, dar poate ajunge să nu-l mai recupereze niciodată, dacă guvernul său nu se aliniază politic.
Reacția internațională
Organizații precum Națiunile Unite și Grupul celor 77 (țări din Asia, Africa și America Latină) au criticat indirect această practică, considerând-o o instrumentalizare a sistemului financiar internațional.
Mai mult, în plină pandemie, guvernul Maduro a cerut Băncii Angliei să elibereze o parte din aur — nu pentru cheltuieli guvernamentale, ci pentru a finanța cumpărarea de medicamente și vaccinuri prin intermediul ONU.
Cererea a fost respinsă.
Acest gest a fost perceput de mulți ca o sancțiune umanitară deghizată, o demonstrație a faptului că principiile morale pot fi eclipsate de calcule politice.
România, se aude?
De ce ar trebui să ne intereseze? Pentru că și România are rezerve de aur depozitate în străinătate — o parte importantă, de aproximativ 61 de tone, se află tot la Londra.
Oficial, Banca Națională a României susține că păstrarea aurului acolo oferă lichiditate, siguranță și acces rapid la piețele internaționale.
Dar cazul Venezuelei ridică o întrebare dureroasă:
Dacă, la un moment dat, guvernul României ar adopta o poziție politică nefavorabilă Londrei sau Bruxelles-ului, ce garanție există că aurul românesc ar putea fi repatriat fără obstacole?
Pentru că, dincolo de formulele diplomatice, Banca Angliei a arătat deja că nu este doar un custode tehnic, ci un actor politic.
Iar precedentul este clar: dacă guvernul britanic decide că nu recunoaște conducerea unei țări, aurul acelei țări rămâne blocat, indiferent de voința poporului său.
Concluzie
Cazul Venezuelei este un semnal de alarmă pentru toate statele care își păstrează rezervele în străinătate.
În numele „legalității” și al „protecției democrației”, se poate ajunge la controlul politic al activelor suverane.
Banca Angliei, deși formal deținută de statul britanic și prezentată drept instituție neutră, a demonstrat că independența sa este relativă atunci când interesele geopolitice ale Londrei sunt în joc.
Pentru Venezuela, aurul din Londra a devenit un simbol al pierderii controlului asupra propriei suveranități economice.
Pentru restul lumii — inclusiv România — ar trebui să fie un avertisment tăios:
în epoca sancțiunilor și a „recunoașterilor selective”, încrederea oarbă în custodia occidentală poate costa scump.
„Aurul nu ruginește, dar în seifurile altora poate deveni captiv.”
Un adevăr pe care România ar trebui să-l mediteze atent, cât încă mai are libertatea de a decide singură unde își ține bogățiile.